Tu singură îmi afli
Printre cuvinte drumul
Şi-mi vindeci rătăcirea
Grădinilor pustii.
Tu singură îmi aperi
Şi flacăra şi scrumul
Şi toată îndoiala
Tu singură mi-o ştii.
Tu singură, tăcere,
În care pot să caut
Şi ţărmul resemnării
Şi tainice poteci.
Tu singură mă tulburi
Asemeni unui flaut
Şi m-ai putea ucide
Simţind că poţi să pleci.
(Echilibru)
Se va scufunda mireasma acră a teilor
în noaptea ploioasă. Va fi golit
timpul de bucurie, mânia sa,
acea mușcătură de fulger exploziv.
Rămâne întredeschisă indolența,
amintirea unui gest, a unei silabe,
ca un zbor ușor de păsări
printre aburi de ceață. Și încă mai aștepți,
nu știu ce anume, rătăcirea mea; poate
ceasul care să decidă, care să recheme
începutul sau sfârșitul: soartă egală,
de acum încolo. Aici negrul fum al incendiilor
încă mai usucă gâtul. Dacă poți,
uită acel gust de sulf
și de teamă. Cuvintele ne obosesc,
urcă din nou dintr-o apă blestemată;
poate inima ne rămâne, poate inima…
(Zi după zi)
Traducere: Nicolae Zărnescu
Ne-am destrama precum intr-o atmosfera in care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rataci pur si simplu in viata. Daca ura celorlalti – covarsitoare uneori -, invidia lor, marsavia lor sunt neputincioase este pentru ca exista cativa oameni pe care ii iubim pana la capat.
Cel mai frumos lucru pe care universul l-a dat omului este muzica, omul, acest biet ratacitor prin univers.
Cine-şi primeşte sincer prietenul, respectuos rudele, cu politeţe pe cei mândri, cu sfaturi blânde pe cei rătăciţi, iar pe cei înţelepţi după felul lor de-a fi, acela este un om cu adevărat prietenos.
Lumea aceasta, teatru de orgoliu si de ratacire, este plina de nefericiti care vorbesc despre fericire.
Dragostea mea nu-i ratacire, nici zigzag de incantare suprema si disperare fara fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna.
Mai ales către mijlocul toamnei, nopțile Calcuttei ajungeau neînchipuit de frumoase. Nu le pot asemui cu nimic căci se împleteau în văzduhul lor melancolia nopții mediteraniene și sonoritatea nopții nordice, cu sentimentul de risipire în neființă pe care ți-l sădește în suflet noaptea mărilor orientale și acele tari miresme vegetale care te întâmpină de cum pătrunzi în interiorul Indiei.
Pentru mine, îndeosebi, nopțile acestea erau însuflețite de o magie față de care nu mă puteam în nici un chip apăra. Deseori, chiar înainte de a mă împrieteni cu cei doi vestiți învățați, petreceam ceasuri întregi rătăcind pe străzi, și mă întorceam acasă, uneori, la apropierea zorilor.
(Nopți în Serampore)
Rătăceam precum un nor singuratic
Ce plutește în înălțimi peste dealuri și văi,
Când, deodată, am văzut o mulțime,
O puzderie de narcise aurii;
Pe lângă lac, pe sub copaci,
Unduindu-se și dansând în adierea vântului.
O mare de flori ca stelele ce strălucesc
Și sclipesc de-a lungul Căii Lactee,
Se întindeau în rânduri nesfârșite
De-a lungul marginii unui golf:
Zece mii am văzut dintr-o privire,
Unduindu-și corolele în dans sprințar.
Valurile din jurul lor dansau; dar ele
Întreceau în frumusețe strălucirea valurilor:
Un poet n-ar putea fi mai încântat,
Decât într-o astfel de însoțire însuflețită:
Le-am privit – le-am privit îndelung – și m-am gândit
Ce comoară de frumusețe mi-a oferit acest spectacol:
Adesea, când mă-ntind pe pat,
Fără să mă gândesc la nimic sau meditând,
Ele strălucesc în acel ochi interior
Care este fericirea singurătății;
Și apoi, inima mea e copleșită de plăcere
Și dansează cu narcisele aurii.
(Rătăceam precum un nor singuratic / I Wandered Lonely as a Cloud)
Copyright © CCC Published on: Apr 8, 2019