Citate de Blaise Pascal

Binele e o visare, un proiect mereu amanat și urmarit cu un efort istovitor, o limita pe care n-o atingem niciodata, domnia lui e imposibila. Numai raul poate merge pana la marginile sale si domni absolut.

A nu-ti pasa de filosofie inseamna a filosofa cu adevarat. (Cugetari) Blaise Pascal Intrucat filosofia este o activitate critica pentru care nimic nu vine de la sine, se poate pune ea însăși, de asemenea, sub semnul întrebării. Este singura disciplina care se ia pe sine însăși drept obiect.

Nu e destul sa nu faci rau nimanui, ci trebuie sa faci cat mai mult bine aproapelui. (Aventurile lui Telemac)

…Raul isi are in lume compensatiile lui…poti sa te refaci din nenorociri si…in primejdii nu-ti rupi intotdeauna gatul...

Intelepciunea ne invata sa punem raul inaintea binelui.

Nimic nu ne loveste mai tare decat raul ce tine de puterea altuia.

Trebuie sa te cunosti pe tine insuti. Cand acest lucru nu te-ajuta sa gasesti adevarul, te-ajuta cel putin sa-ti pui ordine in viata si nimic nu e mai just.

Nu putem invinge raul decat printr-un alt rau. (Mustele) © CCC

Virtutea unui om nu se masoara cu eforturile sale, ci cu ce realizeaza in mod obisnuit.

Al meu, al tau: “Cainele acesta este al meu”, zic copiii; “acesta este locul meu sub soare”, zic cei mari. Eu vad in aceste spuse inceputul si imaginea uzurparii intregului pamant.

Noi nu ne multumim cu trairea ce avem in noi si in propria noastra fiinta; vrem sa traim in gandul celorlalti, cu o traire imaginara; si facem in acest scop eforturi, ca sa parem altfel decat suntem…Suntem atat de orgoliosi, incat am vrea sa fim cunoscuti de tot pamantul si chiar de oamenii care vor veni dupa noi, si suntem atat de vanitosi, incat stima a cinci sau sase persoane care ne inconjoara ne amuza si ne multumeste.

Doua excese: a exclude ratiunea, a nu admite decat ratiunea.

Omul nu este nici inger, nici animal: nenorocirea este ca cine vrea sa devina inger devine animal.

Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. (Cugetari) Blaise Pascal Se regăsește în această frază tema pascaliană a condiției modeste a omului, fragil ca o trestie pentru că este muritor (fragilitatea menținerii lui în mijlocul atâtor împrejurări ostile) și a măreției omului pentru că dispune de rațiune. “Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. Pentru a-l zdrobi, nu e nevoie ca întregul univers să se înarmeze: un abur, o picătură de apă ajunge să-l ucidă. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare și ce avantaj are universul asupra lui, dar universul nu știe nimic. Așadar, toată demnitatea noastră își are temeiul în gândire. De aceasta trebuie să ținem noi, iar nu de întinderea și durata cărora nu le-am putea face față. Să ne străduim deci să gândim curat: iată principiul moralei.” Ce poate fi mai vulnerabil decât un om? Locuitor efemer al unei planete pierdute într-un colț al universului, existența sa nu este decât un scurt moment între naștere și moarte. Puterea sa este neglijabilă: o lovitură greșită, o simplă adiere otravită, este suficientă pentru a-l ucide. Chiar și rațiunea care este mândria sa nu-l poate salva: nu știe nici de unde vine, nici unde se duce și cade din incertitudine în eroare, fără un punct fix care să-l sprijine. Și totuși, nu este oare tocmai această clarviziune, această conștientizare a propriei sale stări mizerabile, cea care îl ridică imediat deasupra restului Creației? Căci, chiar dacă „universul l-ar zdrobi”, observă Pascal, „omul ar fi totuși mai nobil decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare, iar universul nu știe nimic despre avantajul pe care îl are asupra lui.” Conștiința inversează astfel ordinea valorilor: pentru că este înzestrat cu gândire, omul este investit cu o grandoare paradoxală, născută din înțelegerea propriei insignifianțe. De ce să căutăm demnitatea umană într-o contradicție? Ideea devine mai clară dacă ne referim la religia creștină, pe care o apără Pascal. Măreția omului provine din originea sa divină, iar mizeria sa din păcatul originar. A ne îndrepta către prima ar fi o sursă de mândrie, iar a ne întrista pentru cea de-a doua ar fi un motiv de disperare. Dar iubirea lui Iisus Hristos, întruchiparea sublimă a lui Dumnezeu în mizeria umană, ne permite să ne recunoaștem pe noi înșine și să dorim să fim ca El. Întreaga demnitate umană constă în gândire. Gândirea şi conştiinţa de sine, iată măreţia omului capabil să cuprindă lumea întreagă cu înţelegerea sa: “Demnitatea nu trebuie sa mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a gândirii mele. Stăpânind pământuri, nu voi avea nici un avantaj. În întindere, universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată; prin gândire, eu îl cuprind.” La două secole după Pascal, filosoful german Friedrich Nietzsche va ironiza și el mândria umană. Dar, căutând măreția umană, odată ce pretențiile acesteia sunt înlăturate, ajunge la o concluzie complet diferită: “Zici „Eu" şi te făleşti cu-acest cuvânt. Însă există ceva şi mai mare — în care tu nu vrei să crezi: e corpul tău şi raţiunea lui cea mare: iar ea nu spune Eu, însă se poartă ca un Eu.” © CCC

De bine, raul nu e despartit niciodata, ci sunt amestecate asa cum trebuie.

Pentru ce urmeaza lumea majoritatea? Pentru ca are mai multa dreptate? Nu, ci mai multa forta…pentru ce sunt respectate legile si vechile opinii? Pentru ca sunt mai sanatoase? Nu, dar ele sunt unice, evita deosebirile de pareri.

Cei răi, un bine-a-l prețui nu știu decât când nu-l mai au.

Daca ai aduna la un loc toate relele cate exista pe lume si le-ai porni sa actioneze laolalta, tot n-ai putea satisface dorinta sufletului hain al omului.

Noi credem uneori ca lucrurile sunt adevarate, numai fiindca sunt spuse in mod elocvent.

Mi-a făcut prea mult bine ca să-l vorbesc de rău; mi-a făcut prea mult rău ca să-l vorbesc de bine. (Théodore)