Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cântă.
Iar fluturii sunt oaspeți. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi – am stele-n loc de flori,
Iar șoapta ta e harfa ce-mi face ora sfântă.
(Rubaiate)
Nu-mi amintesc când am venit pe lume,
când voi pleca, n-am știre nici atât.
Să bem și să iubim uitând că-n viață
n-am ști nici când ce nici când n-am știut.
Un om prin lume trece. El nu e musulman.
Nici infidel nu este. Nu crede-n legi și zei.
Nu neagă, nu afirmă. Dar vezi în ochii săi
Că nimenea nu este mai trist și mai uman.
(Rubaiate)
Tu sau Te-ascunzi de lume, sau Te arăți în toate
Și Te amuză – aceste efecte minunate
De a juca în lucruri. Căci Tu ești și actor
În propria Ta piesă - și ești și spectator.
(Rubaiate)
O-nchipuire-i lumea din năluciri de fum.
Un loc vrea fiecare pe scenă să ocupe.
Tu află adevărul din adâncimi de cupe:
Că totul pendulează între miraj și scrum.
(Rubaiate)
O mână-ascunsă scrie și trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o să șteargă vreun cuvânt.
Nici lacrimile tale nu pot să șteargă-un rând.
(Rubaiate)
Când te-a secat de lacrimi viața care doare,
Gândește-te la roua din geana unei flori.
Și când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare,
Gândește la trezirea unui copil în zori.
(Rubaiate)
Când am să plec din lume, n-au să mai fie flori.
Nici chiparoși, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zâmbet, nici tristețe, nici înserări și zori.
Nu va mai fi nici lumea – căci gândul meu o ține.
(Rubaiate)