Citate de Arthur Schopenhauer

Într-un interviu am fost întrebat: Ce îţi place mai mult la Octavian Cotescu? Vali Seciu, am răspuns. Minţeam. Un pic.

E mai usor sa construiesti un teatru decat sa gasesti actori buni.

Natura nu face salturi.

Nimeni nu poate vedea deasupra sa. Cu toate acestea, vreau sa spun: fiecare vede la celalalt numai atat cat este el insusi; caci el poate cuprinde si intelege numai in masura propriei sale inteligente. Daca acesta este de calitatea cea mai umila, atunci toate darurile spirituale, chiar si cele mai mari nu-si vor produce efectul asupra lui si el nu va observa la posesorul lor nimic, decat numai ceea ce-i mai josnic in individualitatea sa, deci numai slabiciunile si defectele sale de temperament si de caracter.

Cine ii critica pe altii lucrează la propriul sau amendament. (Aforisme asupra intelepciunii in viata) © CCC

Solitudinea e conditia spiritelor superioare.

In Franta, Ionesco este jucat in doua sau trei teatre si in douasprezece milioane de case.

Mie, oricum, scena mi-a dat posibilitatea să exist în toată puterea mea. Scena m-a transformat într-un fel de… ca să mă exprim foarte la îndemână, burlan, un instrument prin are circulă un şuvoi de energie, care altfel nu ştiu pe unde ar fi scăpat. Pentru că în momentul în care nu mai curge nimic prin el, rămâne gol, gol, gol. Şi fiecare premieră eşti aşa: gol.

Eu fac piese si sotia mea, scene. © CCC

Odată am plâns la sfârşitul vacanţei de iarnă şi am spus că eu nu mai vreau la şcoală, vreau la teatru. Iar tata m-a înţeles şi cu înţelepciunea sa caracteristică mi-a spus: „Da’ tată, dar e ruşine să te duci la teatru dacă tu nu termini şcoala. Aşa că hai să terminăm şcoala cu bine şi pe urmă te duci la teatru!“. M-a convins şi aşa a fost. Pentru că mi-aţi amintit de acea perioadă vă spun sincer că mi-aş dori să văd din nou în jurul meu eleganţă, bun-gust, politeţe, respect faţă de ceilalţi şi decenţă.

Uneori, adevarul replicilor pe care le spun ma sperie. Dar trebuie ca aceasta frica sa nu transpara niciodată. Aceasta este minunata disciplina a teatrului. Iubesc teatrul pentru aceasta disciplina, pentru ca, in afara lui, eu nu sunt disciplinata. Sunt impulsiva. © CCC

Cele mai fericite momente sunt acelea din repetiţii, când începe să se coacă personajul. Când premiera a avut loc şi s-a tras cortina şi te dezbraci de personaj şi intri în hainele tale nu eşti fericit. Deloc. Cred că arareori un actor care şi-a făcut treaba cum trebuie pleacă fericit acasă după premieră.

Marea majoritate a oamenilor gasesc ca e mai usor sa cerseasca cerul prin rugaciuni, decat sa-l merite prin actiuni.

Am putut să fac asta, am avut puterea să mă identific cu atâtea alte multe caractere fie bune, fie rele. Am reuşit acest proces de detaşare a fiinţei mele de viaţa mea şi de a păşi cu curaj şi adevăr în alte vieţi şi de a le trăi convingător zeci de ani pe scenă în teatrul meu Naţional.

Meseria de actor reprezinta viata noastra. Si eu, si sotul meu am avut parte de o meserie grea, in sensul rolurilor imense pe care le-am jucat cu o mare raspundere de fiecare data. Fiecare spectacol l-am considerat ca o premiera, atat de mult ne preocupa. Daca aveam spectacol intr-o seara, nu ne duceam linistiti la ora spectacolului, cu vreo doua zile inainte incepeam sa ne pregatim. Nu mai vorbesc de repetitiile grele, noptile nedormite cu gandul la rol, la ce trebuie facut. In vremurile trecute se respecta mai mult aceasta meserie. Teatrul National era intr-adevar prima scena a tarii, cu spectacole splendide, de mare succes, cu mari valori, cu salile pline, ceea ce nu mai exista astăzi.

A nu merge la teatru este ca şi cum ţi-ai face toaleta fără oglindă. (Aforisme)

Aşa cum la soare, torţele şi focurile de artificii îşi pierd strălucirea, spiritul, geniul şi chiar frumuseţea pălesc şi se întunecă în faţa bunătăţii unei inimi. (Aforisme)

Un simbol este un centru din care pornesc numeroase raze, - o imagine în care fiecare, din punctul său de vedere, vede altceva, dar, în acelaşi timp, toţi sunt convinşi că văd unul şi acelaşi lucru.

Am fost binecuvantată cu o copilărie frumoasă ca-n poveşti, cu servitori, jucării, ieşiri la teatru şi cinematograf, păstrez şi acum imaginea mărgelelor preţioase ale mamei şi a fracului impecabil pe care îl purta tata când plecau la bal… Îmi amintesc că la 6 ani m-au dus părinţii prima dată la teatru, la Teatrul Naţional – o splendoare de teatru, o bijuterie care a ars în ultima zi a războiului -, cred că frumuseţea acelui spectacol, dar şi a celorlalte pe care le-am văzut mai apoi m-au motivat în alegerea mea. Cum ajungeam acasă improvizam scenete, pentru că aveam o imaginaţie de neoprit. Mi-am dorit să fiu şi eu acolo sus pe scenă.

Imi stiu intotdeauna replicile. Vivien Leigh © CCC