Expresii celebre

Acta est fabula, plaudite! – „Piesa a fost jucată (s-a sfârşit), aplaudati!” Modalitate prin care se anunța sfârșitul reprezentatiilor în Roma antică; formula de încheiere a comediilor antice romane. În teatrul din antichitate nu existau programe care să anunţe subiectul, actele şi distribuţia piesei. Publicul nu-şi dădea seama că spectacolul s-a terminat şi, păstrându-şi locurile, aştepta ca actorii să-şi continue jocul. De aceea se încetăţenise în acea vreme obiceiul ca, la sfârşitul reprezentaţiei, să se anunţe: „Acta est fabula”, adică „Piesa s-a sfârşit”. Expresia s-a răspândit repede, trecând, de pe scena teatrului, pe scena vieţii, unde şi-a păstrat acelaşi sens care indică un final, o încheiere. Un pasaj din lucrarea lui Suetonius, Viata lui Augustus, sustine ca „Acta est fabula” au fost ultimele cuvinte pe care împăratul Augustus le-a rostit pe patul de moarte, – adică „piesa e terminată, viaţa mea s-a încheiat!” (Suetonius, De vita duodecim Caesarum). De asemenea, Rabelais ar fi spus pe patul de moarte ”La farce est jouée” (Comedia a fost jucată). Şi astăzi, expresia  „Acta est fabula„  se întrebuinţează spre a anunţa un sfârşit, un deznodământ. Într-un sens mai larg, uneori, indică faptul că s-a ajuns la sfârşitul a ceva, şi că nu mai este nimic de facut sau de adăugat.

Ab ovo usque ad mala - lat. „De la ou până la mere” (Horaţiu, Satire I, 3, 6) Expresia înseamnă: fără întrerupere, de la începutul şi până la sfarşitul prânzului, care la romani începea cu ouă şi se termina cu fructe. Astăzi poate fi utilizată cu înţelesul realizării unui lucru de la început şi până la sfârşit. Stiind ca la romani prânzul începea cu ouă şi se termina cu mere, expresia fiind folosită în antichitate de romani cu referire la prânzurile lor, formula horaţiană înseamnă: de la început până la sfârşit, de la un capăt la altul, sau de la A la Z. Vezi şi expresia: De la alfa la omega.

Ad calendas graecas - (lat. „La calendele greceşti”) prescurtare a expresiei “ad calendas graecas solvere”, a plăti la calendele greceşti, adica, niciodata. Echivalent al expresiilor romaneşti: „La Paştele cailor/ La Sfântul Aşteaptă/ La Moşii Verzi”. Calendele erau la romani prima zi a lunii, fiind şi ziua fixată pentru plata datoriilor. Rău-platnicii însă spuneau, în derâdere, că vor plăti "ad calendas graecas", adică nu vor plăti niciodată, deoarece grecii nu aveau calende. Expresia este atribuită de istoricul Suetoniu împăratului Augustus care obişnuia să o utilizeze frecvent pentru a indica persoane, dintre debitorii sai, care nu intenţionau să plătească o datorie. Astfel, locuţiunea desemnează faptul ca plata debitului se va face la o scadenţă care nu există. Expresia a rămas pentru a exprima ironic, supărat sau revoltat: niciodată!

A descoperi America - „A descoperi ceva neaşteptat şi important” Se ştie că descoperirea Americii de către navele lui Cristofor Columb, în anul 1492, a fost un eveniment epocal, care şi-a prelungit răsunetul de-a lungul vremurilor. Astfel „a descoperi America” a ajuns o locuţiune sinonimă cu a descoperi ceva neaşteptat şi important, aceasta fiind o mare surpriză, o realizare deosebită obţinută de o minte inventivă, sclipitoare. În forma-i negativă: „n-a descoperit America”, expresia are sens ironic, peiorativ si desemnează, dimpotrivă, o persoană cam prostuţă, cu minte puţină, sau o persoană care nu face descoperiri proprii. O expresie echivalentă: „N-a descoperit praful de puşcă”.

A bon entendeur, salut! – „Bunului ascultător, salut!” Mai pe româneşte: cine are urechi de auzit, să audă! Se foloseşte pentru a atrage atenţia asupra subînţelesului, a ceea ce nu se poate spune direct şi în totalitate, iar cel ce intelege adevarata semnificatie sa incerce sa evite un eventual pericol, folosind avertismentul in beneficiul sau. Este un precept biblic (din Evanghelie, Matei, XIII): „Cel care are urechi de auzit, sa auda!”, dar si un avertisment, mai mult sau mai putin voalat, sau o ameninţare: cel ce aude bine ce spun ( înţelege) poate profita sau poate fi atent, sa se fereasca de un posibil pericol, primejdie.

Ab Iove principium – „Să începem cu Iupiter” (Vergiliu – Egloge III, 60) Se foloseşte atunci când se începe o dezbatere, o expunere cu ceea ce este principal, important. În această eglogă (poezie pastorală, bucolică), ciobanul Dameta spune că-şi începe cântecul său de la Iupiter, părintele tuturor lucrurilor, zeul zeilor.

De ce Anglia este supranumită „Perfidul Albion”? Printre numeroasele supranume pe care Anglia le-a moștenit se numără și „Perfidul Albion”, folosit ca expresie peiorativă în special într-un context politic. Termenul „perfid” provine din latinescul “perfidus” și descrie o persoană nesigură, neloială sau înșelătoare care își încalcă credința sau încrederea acordată. Cuvântul „Albion” provine din greaca veche Ἀλϐίων (Albíon). În mitologie, Albion era un gigant, fiul lui Neptun. În antichitate, numele „Albion” se referea la Marea Britanie și avea o conotație poetică. Acest cuvânt ar putea fi derivat și din latinescul “albus” (alb) și se referă la stâncile albe care mărginesc coasta de sud a insulei. Prima utilizare înregistrată a numelui „Albion” provine din lucrarea lui Beda Venerabilul “Istoria ecleziastică a poporului englez”, scrisă în 730. Beda Venerabilul a fost un călugăr benedictin din Mănăstirea Monkwearmouth–Jarrow, în Northumberland, Anglia, venerat ca sfânt, cărturar cu vederi multilaterale și unul din cei mai învățați oameni din Evul Mediu timpuriu. De ce Anglia este numită „Perfidul Albion”? Marea Britanie a fost denumită peiorativ „Albionul perfid” în timpul războaielor Revoluției Franceze. Englezii se alăturaseră coaliției împotriva revoluționarilor și se opuneau regicidelor poporului francez. Orice opoziție față de idealurile revoluționare era percepută ca trădare. Expresia „Perfidul Albion” implică faptul că Marea Britanie practică o diplomație înșelătoare, schimbă alianțele în funcție de interesele sale și sprijină dușmanii Franței. Ideea ar putea data de pe vremea Bătăliei de la Azincourt din 1415, când englezii au executat cavalerii francezi care au refuzat să se predea. Cum a devenit populară expresia „Perfidul Albion”? Expresia „Perfidul Albion” este atribuită lui Augustin Louis de Ximénès, poet și dramaturg francez din secolul al XVIII-lea. În poemul său “L'Ère des Français” (Era francezilor), publicat în 1793, acesta a scris versul: „Să atacăm perfidul Albion în apele sale!” De atunci, expresia a fost utilizată pe scară largă în presa și literatura secolului al XIX-lea pentru a evidenția relațiile mai puțin cordiale dintre Franța și Anglia. Unii autori francezi au folosit expresia „Perfidul Albion” în operele lor, printre care Alexandre Dumas în “Le Vicomte de Bragelonne” (Vicontele de Bragelonne), publicată în 1850, și Gustave Flaubert în “Correspondance” (Corespondență), publicată în 1857. „ Perfidul Albion” devenise un slogan revoluționar. De ce expresia „Perfidul Albion” este peiorativă? Expresia „Perfidul Albion” denigrează Anglia, portretizând-o ca o țară vicleană, ipocrită și manipulatoare. Aceast[ expresie s-a răspândit în toată Europa și a fost tradusă în mai multe limbi. Presa napoleoniană de limbă germană, în special, a adoptat traducerea „Das perfide Albion” la începutul secolului al XIX-lea. În Italia, expresia a fost tradusă ca „perfida Albione” și folosită ca instrument de propagandă sub regimul fascist al lui Benito Mussolini. Ideea era de a portretiza Marea Britanie ca o națiune îmbătrânită și imperialistă. La două secole de la crearea sa, expresia „Perfidul Albion” a trecut de la a fi un slogan revoluționar la un stereotip național. Astăzi, este folosită cu o tentă umoristică sau anglofobă. © CCC

Ibis, redibis, nunquam per bella peribis. Te vei duce. Te vei întoarce. Nu vei pieri în război. Altă interpretare dată de intonație și schimbarea semnelor de punctuație: Ibis, redibis, nunquam, per bella peribis. Te vei duce. Te vei întoarce? Nu, vei pieri în război. Expresia latină “Ibis, redibis, nunquam per bella peribis” (alternativ, “Ibis, redibis, nunquam in bello morieris”) este răspunsul dat de o sibilă (preoteasă cu darul profeției la greco-romani) unui soldat sau unui general care a mers să consulte oracolul din Dodona cu privire la rezultatul misiunii sale. Este un exemplu tipic de oracol ambiguu unde sensul depinde de intonație, respectiv de punctuație. Oracolul din Dodona În orașul omonim Dodona, aflat în Epir, în nord-vestul Greciei, exista un important sanctuar religios păgân până la începutul epocii creștine, Oracolul din Dodona. Oracolul din Dodona era un sanctuar oracular grecesc dedicat lui Zeus și Zeiței Mamă, venerat sub numele de Dione. Preoții și preoteasele crângului sacru interpretau foșnetul frunzelor de stejar în bătaia vântului. Oracolul din Dodona era cel mai vechi oracol elen, datând probabil din mileniul al II-lea î.e.n., și unul dintre cele mai cunoscute, împreună cu cele din Delphi și Amon (în Teba), conform lui Herodot. Cele mai vechi relatări ale lui Homer descriu Oracolul din Dodona ca pe un oracol al lui Zeus. Situat într-o regiune îndepărtată, departe de principalele polis-uri (orașe-stat în Grecia antică) grecești, era considerat al doilea după Oracolul din Delphi ca prestigiu. Fiind foarte departe de orașele grecești (Teba, Atena, Sparta etc.), a suferit de pe urma dezvoltării oracolului din Delphi în perioada clasică, dar a rămas, totuși, un important sanctuar religios până la ascensiunea creștinismului în timpul epocii romane târzii. În timpul antichității clasice, conform diverselor relatări, preotesele și preoții din crângul sacru interpretau foșnetul frunzelor de stejar (sau de fag) pentru a determina acțiunile corecte care trebuiau întreprinse. Potrivit unei noi interpretări, sunetul oracular provenea din obiecte de bronz atârnate de ramuri de stejar și care sunau odată cu suflarea vântului, similar unor clopoței de vânt. Potrivit lui Nicholas Hammond, Dodona era un oracol dedicat unei Zeițe Mamă (identificată în alte locuri cu Rhea sau Gaia, dar aici numită Dione) căreia i s-a alăturat și parțial a fost înlocuită în vremuri istorice de zeitatea greacă Zeus. Catargul navei Argo, care i-a purtat pe argonauți în căutarea Lânei de Aur, se crede că a fost sculptat dintr-un stejar din pădurea sacră din Dodona. Expresia latină “Ibis redibis nunquam per bella peribis” (alternativ, “Ibis redibis nunquam in bello morieris”) este răspunsul dat de o sibilă (preoteasă cu darul profeției la greco-romani) unui general care a mers să consulte oracolul din Dodona cu privire la rezultatul misiunii sale. Se crede că fraza a fost rostită unui general care consulta oracolul despre soarta lui într-o bătălie viitoare. Expresia este concepută într-un mod care, fără semne de punctuație, poate fi interpretată în două moduri semnificativ diferite. Expresia, ca toate răspunsurile oraculare, este în mod deliberat ambiguă (de fapt, „sibilină) și oferă o dublă interpretare. Adăugând semne de punctuație (care nu au fost folosite în latină) se observă ambiguitatea răspunsului. Sintagma este răspândită și sub forma “ibis, redibis, numquam peribis”, sau „te vei duce, te vei întoarce, nu vei pieri”. Utilizare contemporană În limbajul modern, a spune că ceva este un ibis redibis, se folosește de obicei în cazul documentelor oficiale, circularelor, decretelor și legilor care sunt obscure, ambigue, îndoielnice și înșelătoare. În cazul documentelor juridice, înseamnă a spune că formularea lor este (în mod deliberat sau accidental) confuză sau ambiguă. Un alt exemplu de răspus ambiguu oferit de data aceasta de Oracolul din Delphi și Oracolul din Amon: Oracolul din Delphi și Amon Oracolele au un mod de a spune lucruri care îl lasă pe ascultător să le interpreteze în beneficiul său, până când evenimentele dezvăluie că ar fi putut fi interpretate altfel, de exemplu Oracolele din Delphi și Amon (Teba) au dat ambele aceeași propoziție ca răspuns lui Cresus, ultimul rege al Lidiei, în legătură cu rezultatul războiului împotriva perșilor. Războiul împotriva Persiei și înfrângerea lui Cresus Într-un eveniment legendar, probabil povestit de Herodot, Cresus a consultat oracolul din Delphi, care i-a spus că va „distruge un mare imperiu” dacă îl va ataca pe Cirus. Acest răspuns al oracolului din Delphi rămâne una dintre celebrele declarații oraculare din Delphi. Încrezător în șansele sale de a distruge Imperiul Persan, așa cum credea că îi prezisese oracolul din Delphi, Cresus a pornit bătălia. Bătălia de la Pteria (Cappadocia) a fost purtată în 547 î.e.n. între forțele persane ale lui Cirus cel Mare și forțele lidiene ale lui Cresus. Ambele armate au suferit pierderi grele în această bătălie care a rămas neconcludentă. Cresus a aflat de revolta persană bruscă și de înfrângerea rivalilor săi de mult timp, mezii. De aceea, a încercat să folosească aceste evenimente pentru a-și extinde teritoriul la granița de est a Lidiei, făcând o alianță cu Caldeea (denumirea elenistică a unei regiuni din Babilon), Egipt și mai multe orașe-stat grecești, inclusiv Sparta. Înainte de invazia sa, Cresus a cerut sfaturi Oracolului din Delphi. Oracolul a sugerat vag că, „dacă regele Cresus traversează râul Halys (astăzi fluviul Kizilirmak, Turcia), un mare imperiu va fi distrus.” Cresus a primit aceste cuvinte în înțelesul cel mai favorabil pentru el, începând un război care, în mod ironic, avea să pună capăt nu Imperiului Persan, ci propriului său imperiu. © CCC

Ab uno disce omnes –  lat. „După unul, îi poţi judeca pe toţi” (Vergiliu – Eneida II, 65.) Vorbind despre grecii care au pătruns în Troia prin faimosul şiretlic al calului de lemn, Calul Troian, poetul Vergiliu subliniază perfidia grecului captiv, Sinon, care i-a convins pe troieni să primească în cetate calul, obiectul pierzaniei lor, susţinând că era o ofrandă adusă zeilor. Vergiliu spunea că la fel de prefăcuţi ca şi Sinon erau toţi grecii, cu alte cuvinte: cum era acel om prefăcut, aşa erau toţi. Expresia latină "Ab uno disce omnes" este, de fapt, trista constatare a lui Enea (Vergiliu, Eneida II, 65-66). Volumul al doilea al poemului începe cu povestea exilului lui Enea (Aeneas) după căderea Troiei. Troienii au găsit într-o dimineaţă frumoasă, pe plaja pustie, un cal de lemn lăsat de ahei, presupunând ca este un dar al lui Poseidon pentru a impulsiona revenirea în forma a flotei greceşti. Enea povesteşte cum troienii, după ce au văzut navele greceşti departe, au deschis porţile cetăţii de pe ţarm şi au găsit un enorm cal de lemn, despre care Sinon le-a spus că este un cadou al grecilor, dedicat zeiţei Pallas Atena. Entuziasmaţi, troienii au decis să-l aducă în cetatea lor, fără a asculta de sfatul prudent al înţelepţilor care nu recomandau o astfel de acţiune. "Timeo Danaos et dona ferentes" ("Mă tem de greci chiar şi atunci când aduc daruri"), ar fi spus preotul lui Apollo, Laocoon, fără a fi luat în seamă. Pentru a le confirma troienilor alegerea de a-l aduce in cetate, au contribuit, de asemenea, cuvintele false ale lui Sinon, un prizonier de origine greacă, care pretindea că este persecutat de către camarazii săi şi că a fost lăsat acolo, ca un sacrificiu pentru Pallas Atena, la fel ca şi calul. Acesta a declarat că, dacă cineva va acţiona împotriva calului, acest lucru va fi considerat un sacrilegiu şi va cauza ruina tuturor grecilor. Troienii erau împărţiti în ceea ce priveste soarta calului: unii voiau să-l duca în cetate, în triumf, alţii erau de părere că trebuie să i se dea foc. Laocoon şi-a avertizat constant compatrioţii ("Timeo Danaos et dona ferentes" este fraza celebră pe care Vergiliu i-a atribuit-o) despre pericolul la care se expun. Laocoon a aruncat o suliţă pe o parte a calului, acesta a sunat a gol, dar nimeni nu a remarcat acest lucru. Pentru că s-a opus introducerii calului de lemn, construit de greci, în cetatea Troiei şi i-a îndemnat pe troieni să nu se încreadă în spusele duşmanului lor, Laocoon şi-a atras asupra sa mânia zeilor potrivnici Troiei. In timp ce ii aducea sacrificii lui Poseidon, pe un altar din afara cetăţii, Laocoon a fost atacat de doi şerpi veniţi din largul mării. Aceştia s-au repezit asupra celor doi fii ai săi şi i-au dezmembrat, apoi l-a atacat pe Laocoon însuşi, care a încercat în zadar să-i oprească. Dupa ce i-au ucis pe Laocoon şi pe fiii sai, şerpii s-au refugiat apoi într-un templu al Atenei, înfăşurându-se pe piciorul statuii sale colosale. Troienii, au văzut in aceasta un semn divin, crezând că zeiţa se răzbună pentru insulta adusă unei ofrande ce i-a fost dedicată. De aceea, troienii n-au mai ezitat să-şi dărâme zidurile pentru a introduce în interiorul cetăţii calul fatal. Afirmaţia lui Enea, "Ab uno disce omnes", conştient de modul în care lucrurile au luat o întorsătură diferită şi cum viclenia inamicului şi înşelăciunea lui Sinon au dus la ruina Troiei, este cu siguranţă împărtăşită ca un punct de vedere emoţional şi artistic, dar nu raţional. Aceasta afirmaţie este de fapt o generalizare inductivă (de la cazul particular la legea universală), foarte des întâlnită în zilele noastre, dar rămâne un proces arbitrar, nefiind recomandat. Devenite cu timpul o expresie curentă, vorbele lui Vergiliu sunt folosite mai ales în sens defavorabil. Astăzi, se poate folosi expresia când se face referire la un grup de oameni, deopotriva de neserioşi, vicleni, sau cu alte trăsături negative.

Ab urbe condita (Urbis conditiae) – „De la întemeierea oraşului” Romanii obişnuiau să dateze anii “ab urbe condita”, adică de la înfiinţarea Romei. Această dată corespunde cu anul 753 (î.Hr.), când Romulus, legendarul fondator al cetăţii, a tras prima brazdă pe locul unde s-a întemeiat Roma. De atunci, după cifrele anului respectiv, romanii scriau iniţialele U.C. (urbis conditae). De pildă: Anul 478 U.C. înseamnă anul 478 de la Fondarea Romei. Ab urbe condita este o expresie latină, de asemenea, cunoscuta sub acronimul AUC. Aceasta înseamnă "de la fondarea Oraşului" (cuvântul Urbis este scris cu majuscule pentru ca desemneaza pentru romani "Orasul" prin excelenţă, adică, Roma). Acronimul era folosit de vechii romani ca origine a datarii anilor calendaristici romani. Aceasta fondare a Romei este situata pe data de 21 aprilie din anul 753 î.Hr., dupa monumentala lucrare "Istoria romana" a lui Titus-Livius (data, în general, retinuta de istoricii moderni). "Istoria romană" a lui Titus Livius poartă titlul "Ab urbe condita libri" (AUC). "Istoria Romei de la înfiinţarea sa" (în latină, Ab Urbe condita Libri, literalmente "Cărţile de la fondarea Romei") este o lucrare a istoricului latin, Titus Livius, pe care acesta a început să o scrie în jurul anului 27 î.Hr. Din aceasta lucrare imensa, care acoperă, in 142 de cărţi, istoria romană de la originile sale si pana la moartea lui Drusus, în anul 9 î.Hr., s-a pastrat doar un sfert pana in prezent. Pentru a transcrie un an calendaristic standard (calendarul gregorian), în anul calendarului roman, este suficient să se adauge numărul 753, de exemplu: - anul 1 al Erei creştine, de asemenea, cunoscut sub numele de Anno Domini, sau Era Întruparii, este 753 + 1 = 754 ab Urbe condita; - pentru anul calendaristic 2012 standard: 2012 + 753 = 2765. Deci, pentru romani, anul 2012 corespunde "anului 2765 (sau MMDCCLXV), de la fondarea Romei" © CCC

Adonis - "Frumos ca un Adonis" Dintre toţi muritorii despre care vorbeşte mitologia greacă, Adonis este prezentat ca fiind un tânăr de o rară frumuseţe, mai frumos decât cel mai frumos dintre zei. Însăşi Afrodita, zeiţa frumuseţii, s-a îndrăgostit de el, devenind iubita acestuia. Numele lui Adonis a ajuns astfel, ca antonomază, termenul superlativ de comparaţie şi de apreciere pentru înfăţişarea fizică a unui bărbat. Astfel, Adonis reprezinta zeul tinereții și al frumuseții masculine la greci. Adonis este asociat cu trandafirul şi mirtul. La asirieni şi fenicieni, Adonis este şi zeul soarelui. Antonomază: figură de stil prin care un nume comun este înlocuit cu un nume propriu, sau invers; de exemplu, cuvintele “frumos” si Adonis au devenit sinonime. Mai mult... 

Ad-hoc - (lat. „Pentru aceasta”, „creat pentru un anume scop”) Adunările ţinute în Muntenia şi Moldova în anul 1857, cu scopul de a cere unirea ţărilor române, au fost denumite „divanuri ad-hoc”. Ad-hoc este o expresie latină cu sensul "pentru aceasta". Ad-hoc se referă, în general, la o soluţie desemnată pentru o anumită problemă sau o sarcină, non-generalizabilă, nefiind destinată pentru a putea fi adaptată şi altor scopuri. Expresia „ad-hoc” se întrebuinţează şi în vorbirea curentă. De exemplu, când cineva inventeaza un motiv pentru a se eschiva de la a face un anumit lucru sau pentru a-şi susţine o părere, se poate spune că e un pretext, sau un argument inventat ad-hoc. Exemple comune sunt si organizatiile, comitetele şi comisiile create la nivel naţional sau internaţional pentru o anumită sarcină. În alte domenii, termenul se poate referi, de exemplu, la o unitate militară creată în circumstanţe speciale, un costum realizat pe comanda, sau o ecuaţie cu scop specific. Ad-hoc se poate referi, de asemenea, la soluţii improvizate, schimbarea contextelor pentru a crea noi sensuri, planificare inadecvată sau evenimente improvizate.

Mendace veritas „Mendace Veritas” este expresia latină pentru „Adevăr Mincinos” sau „Adevăr Fals”, adesea folosit în contextul unui paradox, al unei înșelăciuni sau într-o povestire în care se spun minciuni scandaloase deghizate în adevăr. Semnifică ceva care sună adevărat, dar este înșelător, un concept explorat în filosofie și în literatură. Semnificație: mendace (mincinos, fals) + veritas (adevăr). Utilizare: un paradox, o afirmație care este atât adevărată, cât și falsă, sau într-o narațiune cu povești extravagante, incredibile, dar care sunt prezentate ca fiind adevărate. © CCC

Academia lui Platon - reprezinta punctul de plecare pe drumul unei institutii de prima reprezentare intr-un stat, Academia, sau, prin extindere, se aplica locurilor si grupurilor de oameni care isi dedica viata cunoasterii, cercetarii si creatiei.

Platon (Aristokles) s-a nascut intr-o familie bogata, cu inaintasi ilustri, astfel incat a beneficiat de o educatie aleasa, fiind inzestrat si cu un talent literar exceptional. Ascultandu-l pe Socrate, la 20 de ani, a fost atat de fascinat de acesta incat a ars tot ce scrisese pana atunci si a devenit discipolul sau cel mai fidel. Mai mult decat atat, il va face personajul principal al celebrelor sale dialoguri de mai tarziu, atribuindu-i-le chiar maestrului sau, Socrate.

Opera sa se va constitui prin reflectarea asupra conditiei umane, transferarea aspiratiilor in lumea ideilor eterne guvernate de Binele suprem. A fost insa dezamagit cand a incercat sa si aplice modelul sau de conducere in societate. Experienta calatoriei in Siracuza, la curtea tiranului Dionysios I cel Batran, unde va incerca aplicarea acestor idei se va dovedi extrem de neplacuta. In urma indraznelii de a-si contrazice gazda intr-o discutie, va fi vandut ca sclav in Egina, aflata in razboi cu Atena.

Este rascumparat de un compatriot, tot filosof, care il va aduce inapoi in Atena. Cu banii pe care prietenii sai au vrut sa-i inapoieze binefacatoului sau si pe care acesta i-a refuzat, a cumparat o gradina cu numele unui erou, Hecademos (Academos). Aici si-a intemeiat Platon scoala filosofica pe care o va numi Academie.

Acta, non verba (echivalent cu Res, non verba) – „Fapte, nu vorbe” Deviza generalului Lazare Hoche, o figură proeminentă a Revoluţiei Franceze. Hoche a ales această maximă de conduită în viaţă ca o replică dată politicienilor care se ocupau cu sforării şi discursuri. Dicton echivalent cu Res, non verba.

A fi în al șaptelea cer Această locuțiune este o expresie populară. Suntem în al șaptelea cer atunci când suntem în culmea fericirii. Expresia este folosită și pentru a descrie cel mai înalt punct al plăcerii fizice. Dar de unde vine această expresie? Cerul este singurul loc pe care omul nu l-a explorat și nu l-a înțeles încă pe deplin. De unde vine? Din ce este alcătuit? Ce se află „la capătul” cerului? Oamenii au fost întotdeauna fascinați de această pânză albastră, împânzită de stele, care se întinde deasupra capetelor lor. Și încă din Antichitate, au încercat să o explice. În această perioadă s-a născut această expresie care exprimă fericirea. La acea vreme, cu tot respectul cuvenit bietului Galileo, se credea că Pământul era pentru univers ceea ce o regină este pentru regatul său. Pe scurt, se credea că toate obiectele stelare orbitau planeta noastră. De asemenea, se credea că aceste obiecte erau închise în sfere transparente, deoarece fiecare prezenta mișcări și traiectorii unice. Fiecare sferă corespundea unui cer distinct. Exista cerul Lunii, apoi cel al lui Mercur, al lui Venus, al Soarelui, al lui Marte, al lui Jupiter și al lui Saturn! „A fi în al șaptelea cer” sau “A fi cu păsările” Dumnezeu, stăpânul universului, trona într-o sferă care le domina pe toate celelalte și purta stelele, numită firmament (bolta cerească sau cerul). În acea vreme, când cineva se afla într-o stare de fericire totală, se spunea că este „răpit la cer” sau că „este în al treilea cer”. Căci în al treilea cer se găsea Venus, zeița Iubirii. A fi răpit la cer însemna, așadar, literalmente a fi smuls de pe pământ și dus la ceruri! Fiecare cer reprezenta un grad al plăcerii. Treptat, fericirea s-a înălțat și mai sus, cuibărindu-se în cerul de deasupra lui Saturn. Astfel, s-a născut expresia „a fi în al șaptelea cer”. De cealaltă parte a Atlanticului, locuitorii orașului Quebec, din Canada, spun „ a fi cu păsările”. Astfel, indiferent de locație, a te ridica la al șaptelea cer sau a fi printre păsări este întotdeauna o încântare deosebită. © CCC

Prințul Aquitaniei Expresia „Prințul Aquitaniei", ce provine din versul „Prințul Aquitaniei la turnul în ruine” (Le Prince d’Aquitaine à la Tour abolie), este un citat celebru din poemul „El Desdichado” (Nefericitul) al poetului Gérard de Nerval. Aceasta evocă o figură simbolică, atât nobilă, cât și decăzută, care se prezintă ca un rege deposedat de castelul său (simbolizat de „turnul în ruine”), reprezentându-l astfel pe poet însuși, sfâșiat între moștenirea sa glorioasă și starea sa actuală de marginalizare și suferință.

El Desdichado (Nefericitul)

Sunt cel Nemângâiat, cel Sumbru, cel Uitat,

Sunt prinţul Aquitaniei ce şi-a pierdut moşia:

Singura-mi Stea e moartă şi-n cântu-mi înstelat

Răsare-un Soare negru: este Melancolia.

......

« Je suis le Ténébreux, – le Veuf, – l’Inconsolé,

Le Prince d’Aquitaine à la Tour abolie:

Ma seule Étoile est morte, – et mon luth constellé

Porte le Soleil noir de la Mélancolie. »

Origine: expresia provine din poemul „El Desdichado” (Nefericitul), care face parte din colecția lui Gérard de Nerval, Les Chimères (1854), Himerele. Semnificație: „Prințul Aquitaniei” se referă la o linie nobilă și străveche, evocând probabil Ducii Aquitaniei ca personaje istorice sau mituri epice. „La turnul în ruine” simbolizează pierderea regatului, statutului, demnității sau căminului. Context: Nerval se descrie astfel ca o figură melancolică și dezmoștenită, chinuită de nebunie și mizerie, păstrând însă o anumită grandoare legată de trecutul său imaginar. Expresia surprinde dualitatea dintre gloria trecută a poetului și tragedia prezentă. Interpretări: deși poemul este în mare parte autobiografic, unii comentatori au sugerat legături cu personaje istorice, precum Pepin cel Scurt ca fiind „Prințul de Aquitania”. Cu toate acestea, cea mai comună interpretare este aceea că reprezintă un simbol personal pentru poetul însuși. © CCC

Ad augusta per angusta – „La rezultate strălucite, se ajunge pe căi înguste, trudnice” Aceasta este deviza conjuraţilor din piesa Hernani de Victor Hugo, actul IV. Cu alte cuvinte: spre înălţimi, pe poteci înguste; gloria nu este uşor de dobândit, orice victorie, orice succes, nu se obţine decât prin luptă, prin strădanii, prin înfrângerea piedicilor aflate în cale, facand sacrificii. (vezi şi expresia apropiată: Per aspera ad astra).

Ab ovo – „De la ou”, de la naştere, de la origine, de la început, de la începutul începuturilor (Horaţiu – Arta poetică, vers 147) Horaţiu a întâlnit expresia în limba populara. Latinii, când voiau să spună „să începem cu începutul” – sau cum se spune în zilele noastre „s-o luăm de la A”, foloseau expresia „ab ovo”. Ab ovo este o trimitere la unul dintre ouăle gemene ale Ledei şi ale lui Zeus, deghizat în lebădă, din care s-a născut Elena. Dacă Leda nu ar fi clocit oul, Elena nu s-ar fi născut, astfel încât Paris nu ar fi fugit cu ea şi nu ar fi avut loc nici Războiul Troian etc. In Arta poetică, Horaţiu îl laudă pe poetul său epic ideal, Homer, pentru faptul că, în Iliada, a început povestea războiului Troiei de la mânia lui Ahile şi "nu a început războiul troian de la oul dublu" (nec gemino bellum Troianum orditur ab ovo), de la începutul absolut al evenimentelor, punctul cronologic cel mai timpuriu posibil, ci a introdus ascultătorul în miezul lucrurilor (in medias res), adică de la naşterea frumoasei Elena, care – pretinde legenda – s-a născut din oul Ledei. Astfel, Homer ar fi putut sa înceapă epopeea Iliada cu pretextul îndepărtat al războiului troian, naşterea Elenei şi a lui Pollux, geamănul ei (dintr-un ou s-au născut gemenii Clitemnestra și Castor, iar din celalalt, gemenii Elena și Pollux), din oul divin, dar acesta a preferat să se oprească asupra unui singur episod al asediului: mânia lui Ahile

Acarul Păun nu este numele vreunui erou de roman, snoavă sau baladă. Acarul Păun a existat într-adevăr şi ar fi rămas desigur necunoscut, anonim, dacă o gravă ciocnire de trenuri întâmplată acum patru decenii, în staţia Vintileanca (astăzi Săhăteni), de pe linia Ploieşti-Buzău, nu i-ar fi adus o tristă celebritate. Ancheta asupra catastrofei de cale ferată – aşa cum se făceau cercetările în acea vreme – scoţând basma curată pe adevăraţii culpabili, oameni cu trecere, a găsit ca singur vinovat al nenorocirii pe... acarul din staţie, anume Ion Păun!

De atunci – datorită scriitorilor şi presei – expresia „acarul Păun” indică persoana asupra căreia se aruncă greşelile altora, sau, cum îl caracterizau ziarele: „ţapul ispăşitor al isprăvilor celor mari şi tari, subiect de revistă bulevardieră, de distracţie în parlament".