Citate despre Scris

Scrisul este ca o forma a rugaciunii.

Gloria sau meritul unor oameni li-l acorda faptul de a scrie bine; altora le-o da faptul de a nu scrie deloc.

Scrieti repede, fara subiecte preconcepute, suficient de rapid pentru a nu putea retine nimic si pentru a nu fi tentat sa va recititi.

Scrisul este dureros pentru că te confrunți constant cu tine însuți. (Interviu în Le Figaro littéraire, 5 martie 2015) © CCC

Mi-aș dori să pot scrie o carte frumoasă pentru a frânge acele inimi care în curând vor înceta să mai existe: o carte a credinței și a micilor lumi ale oamenilor simpli care trăiesc după filozofiile cântecelor populare. © CCC

Nu știu dacă acesta este elementul cel mai valoros, dar dorința mea e să scriu cât mai exact despre mine însumi, știind că dacă nu mă trădez pe mine, în același timp mă simt foarte apropiat de cititori. Nu vreau să mă consider o excepție. Adică să scriu ca un om obișnuit, ca și cum ar scrie un om de pe stradă despre viața lui și pe care citindu-l, ceilalți se recunosc.

Lucrurile și faptele care nu sunt scrise sunt acoperite de întuneric și date uitării. © CCC

Am scris pentru că era singurul mod de a vorbi în tăcere. (Mic tratat despre Meduza) © CCC

Nimic nu este mai plin de satisfacții decât întâlnirea cu oamenii, să primești complimente și să știi că ceea ce ai scris are ecou în viața cititorilor. (Interviu, martie 2006) © CCC

Scrisul specific feminin nu există! Scrisul este universal. (Le Figaro - 15 martie 2001) © CCC

Nu există formă mai nobilă de apartenență la un popor decât aceea de a scrie în limba lui. (O amintire germană)

Aveam treisprezece ani și nu știam la cine ar trebui să merg pentru a-mi publica poveștile. Dar am dat peste o revistă de modă. Am luat adresa și am trimis o nuvelă. A fost publicată imediat. Apoi, am scris primul meu roman, Fior di Sardegna (1892) [Floarea Sardiniei], pe care l-am trimis unui editor din Roma. L-a publicat și a avut destul de mult succes. © CCC

Adăugați uneori, ștergeți adesea. (Arta poetică)

Scriu pentru a depune mărturie despre viață. © CCC

O mână-ascunsă scrie și trece mai departe. Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte Nu vor îndupleca-o să șteargă vreun cuvânt. Nici lacrimile tale nu pot să șteargă-un rând. (Rubaiate)

Scrisul este o aventura. La inceput e un joc, apoi e o iubita, mai apoi e un stapan si devine un tiran. © CCC

Ceea ce scriu nu este pentru fetițe. © CCC

Cât privește scrierile mele, nu le-am recitit niciodată. Nu le știu. Când scriu ceva, o fac pentru că trebuie. De îndată ce vede lumina tiparului, încerc să uit cât mai repede ce am scris. (Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani)

A scrie e ca și cum ai construi un labirint. Spunem că este vorba despre lume, dar, în realitate, noi suntem centrul – scriem mereu despre noi înșine. Anonim © CCC

„Cred că n-am îmbătrânit degeaba” Am început să scriu din dorinţa de-a le comunica semenilor mei ceva din gândurile mele, mai întâi şi-ntâi românilor, de-a le oferi ceva din sufletul meu, ştiind că avem, majoritatea, aceleaşi ofuri. N-am aspirat să mă văd tradusă în limbi de circulaţie (deşi am fost tradusă în ungureşte şi în slovenă; «Rămas bun casei părinteşti» şi «Arta conversaţiei»), ştiind că pe beneficiarii unor asemenea limbi nu-i doare ce ne doare pe noi, românii. Oricine şi-ar vrea cărţile traduse în milioane de exemplare, în limbi de circulaţie. Dar important este, în primul rând, impactul asupra cititorului limbii tale. Eu, înainte de orice, sunt româncă. E firesc să mă adresez românilor. «Muză» mi-a fost viaţa, cu multele ei necazuri şi cu puţinele ei bucurii. Impulsul esenţial: cele trei virtuţi creştine – credinţa, speranţa, iubirea. Câtă iubire e, atâta viaţă e. Iubirea cu acea importantă componentă a ei: mila. Când mă gândesc la tinereţe nu ştiu: să râd, să plâng? Tinereţea e o forţă în sine, dar trece atât de repede… Atunci nimic nu ţi se pare imposibil şi nici iremediabil. Câtă nepotrivire între ceea ce-ţi închipui atunci şi ceea ce-ţi oferă realitatea… «Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?». (…) Trecerea timpului o simțeam cu totul altfel în trecut, mi se părea că mai e multă vreme înainte. Nu m-am obișnuit cu ideea că ce a fost mult a trecut și ce a rămas e puțin, chiar foarte puțin. Înaintarea în varstă o simt ca pe o povară fizică, pentru că, ce este drept, balamalele se uzează odată cu vârsta, poate nu la toata lumea, dar și cu asta mă consolez, îmi spun că asta este. Undeva în Vechiul Testament se spune ca vârsta omului este 70 de ani, cei mai în putere ajung la 80 și tot ce urmează după 80 ar fi chin și durere. Atunci, am bunul simț să mă uit în buletin să văd câți ani am și să nu mă mai plâng. În fiecare perioadă a vieții mele s-a întâmplat ceva care să mă facă să nu doresc să mă mai întorc. Mâine, dacă ar veni Dumnezeu și mi-ar spune: „Vreau să te mai fac de 15 ani”, aș zice: „Doamne, mulțumescu-Ți Tie, du-Te la altul!”. (…) Am debutat târziu: la 37 de ani. Am avut, zic, destulă minte, să nu mă ameţesc de succes, succes care uneori, venind prea devreme, îţi poate lua minţile. Nimic nu m-a clintit niciodată din ideea unei vieţi la distanţă de coterii, de grupuri unde fiecare îl declară genial pe fiecare. Am crezut totdeauna că destinatarul, cititorul, poate fi considerat cu suficientă minte ca să-şi facă singur o părere despre autor. Când scriu, nu mă gândesc nici să supăr neapărat pe cineva, nici să fiu pe placul cuiva. Spun ce am de spus şi-atât. Mi s-au republicat cărţi scrise până în 1989. N-am schimbat nici măcar o virgulă. N-am avut nevoie să-mi întorc cojocul, fiindcă de când mă ştiu îl port pe-o singură faţă şi-aceea neconjuncturală.

21 mai 2007

Discurs la primirea Trofeului Fundatiei Dignitas pentru Excelenta

Ieri, încă mai era printre noi...  (12 mai 2021)