Alceu

Alceu din Mytilene, în greacă, Alkaios, în latină, Alcaeus, cca. 620 î.e.n. – cca. 580 î.e.n., născut în Mytilene, orașul-capitală al insulei Lesbos din Grecia, poet liric grec și aristocrat a cărui operă era foarte apreciată în lumea antică. A trăit în același timp și în același oraș cu poeta Sappho. A trăit cca. 40 de ani.

Reprezentant al liricii monodice, Canonul alexandrin îl consideră pe Alceu ca fiind al doilea dintre poeții lirici greci. Poezia sa este scrisă în dialectul eolic. Prefera cântecul monodic, în strofe scurte cu structură fixă. Strofa alcaică, ce îi poartă numele, este cel mai des întâlnită în poeziile sale. Contemporan cu Sappho, legenda spune că i-a fost rival fiind în același timp îndrăgostit de ea.

Alceu s-a concentrat asupra temelor considerate importante pentru sine: într-o mare măsură pe luptele politice pentru putere şi violenţele din oraşul său natal. În istoria literaturii greceşti, Alceu trecea, încă din vechime, drept întemeietorul cântecului de banchet, iar după o mărturie a lui Athenaios din Naucratis (erudit și gramatician grec, născut în Egipt), era şi un excelent muzician.

Alceu a intervenit brutal în viața politică a orașului său, motiv pentru care a fost alungat împreună cu familia. S-a înrolat apoi ca mercenar și a servit mai multor puteri, până în Egipt. Opera sa, cunoscută fragmentar, este fundamental festivă: fără reținere, cântă la banchete gustul pentru vin, admirația pentru băieți și ura față de democrați.

Originar din Mytilene, cel mai important oraș de pe insula Lesvos, familia sa a fost implicată activ în politica locală din orașul său natal. Membrii familiei sale, partizani ai aristocraților, făceau parte din opoziția împotriva tiranilor domnitori. Frații săi Cicis, liderul partidului aristocratic, și Anitmenidas l-au ucis pe tiranul Melanchros din Mytilene, condamnându-și familia la exil. Apoi a călătorit mult, vizitând Egiptul și Palestina.

O colecție de poezii care i-au supraviețuit lui Alceu, în 10 cărți (acum pierdute), a fost realizată de cărturari din Alexandria (Egipt), în secolul al II-lea î.e.n. și a fost modelul preferat al poetului liric roman Horațiu (secolul I î.e.n.), care a împrumutat strofa alcaică.

Doar fragmente și citate din opera lui Alceu au supraviețuit în Evul Mediu Bizantin și în lumea modernă, dar textele în papirus descoperite și publicate în secolul al XX-lea au extins considerabil cunoștințele despre poezia sa, permițând cercetătorilor să evalueze temele sale majore și calitatea sa de poet.

Poeziile lui Alceu pot fi clasificate în patru grupe: imnuri în onoarea zeilor și eroilor, poezii de dragoste, cântece de banchet și poezii politice. Multe dintre fragmente reflectă vigoarea implicării poetului în viața socială și politică a orașului Mytilene. Ele exprimă o lume închisă a valorilor aristocratice și conservatorism, în care realismul și idealismul coexistă – deși idealismul este limitat de normele și scopurile facțiunii politice a poetului.

La sfârșitul secolului al VII-lea î.e.n. și începutul secolului al VI-lea, familiile aristocratice din Lesbos s-au luptat pentru putere, printre care familia lui Alceu și a fraților săi, Antimenidas și Cicis. Aceste familii s-au înscris în hetaireiai („facțiuni”), societăți de nobili uniți printr-un jurământ de loialitate și o comunitate de opinii etice și politice.

În anii 612–609, o conspirație organizată de frații lui Alceu și aliatul lor Pittacus l-a răsturnat pe tiranul Melanchrus. Alceu era probabil prea tânăr pentru a participa la această răsturnare, dar mai târziu a luptat alături de Pittacus într-un război între Mytilene și Atena pentru controlul Sigeumului, un promontoriu de pe Troada (numele antic al unei regiuni din nord-vestul Anatoliei), lângă Hellespont. Se relatează că i-a spus prietenului său Melanippus cum a trebuit să-și abandoneze scutul în fața inamicului pentru a-și salva propria viață.

Un nou tiran, Myrsilus, a ajuns la putere în Lesbos, iar Alceu a devenit adversarul său feroce. După eșecul unei conspirații, Alceu a plecat în exil în Pyrrha, un oraș mic de lângă Mytilene. În timpul exilului său, Alceu a scris polemici amare împotriva lui Pittacus, care se alăturase unei alte facțiuni. Poetul a salutat moartea lui Myrsilus cu o bucurie extraordinară: „Acum trebuie să ne îmbătăm și să bem, fie că vrem sau nu, pentru că Myrsilus a murit!” Odată cu moartea acestuia, Alceu a putut să se întoarcă acasă.

Pentru a-l înlocui pe Myrsilus, orașul l-a numit pe Pittacus ca aisymnētēs („organizator”). Acesta a deținut puterea timp de un deceniu (590–580 î.Hr.). Pittacus s-a bucurat de reputația de a fi binevoitor și mai târziu a fost inclus printre cei Șapte Înțelepți (grup de oameni înțelepți și inteligenți, reprezentativi în secolul al VI-lea, din toate părțile Greciei).

Pentru Alceu, însă, ascensiunea lui Pittacus la putere a însemnat întoarcerea în exil. Un critic antic a raportat faptul că Alceu a fost exilat de trei ori.

Poezia lui Alceu din această perioadă se oprește asupra nenorocirii abătute asupra sa, asupra bătăliilor și urii sale neobosite împotriva lui Pittacus, pe care l-a ridiculizat pentru lipsă de loialitate, defecte fizice (inclusiv picioarele plate și burta mare), grosolănie și origini umile.

Există puține dovezi cu privire la exilul poetului; probabil că a vizitat Egiptul și poate Tracia și Beoția. Poate că Pittacus l-a rechemat din cel de-al doilea exil. Moartea lui este, de asemenea, un mister, deși el a lăsat să se înțeleagă în poezia sa că era bătrân, iar unii cred că a murit în luptă.

Cea mai influentă imagine a lui Alceu este alegoria sa despre corabia statului, găsită într-un număr de fragmente.

Un alt subiect comun este vinul, darul lui Dionysos, „oglinda unui om”, care în fiecare anotimp îi oferea poetului un remediu împotriva necazurilor sale. Această temă susține teoria conform căreia o mare parte din versurile sale au fost compuse pentru simpozioane (în Antichitate, continuare a unui banchet cu cântece, dansuri și discuții variate), un context care ar explica limbajul său aluziv, plin de referințe care presupun experiențele, valorile și aspirațiile împărtășite ale partizanilor politici (hetairoi) adunați laolaltă pentru petrecere și cântec. Horațiu a relatat că Alceu a scris și imnuri și versuri erotice pentru tineri frumoși.

Alte fragmente din opera lui Alceu transmit atmosfera vieții de zi cu zi în Mytilene din secolul al VI-lea. A scris despre corăbii și râuri, despre un concurs de frumusețe al fetelor, despre un stol de rațe fluierătoare în zbor și despre florile care vestesc primăvara.

Alceu a reușit să transmită spiritul și valorile orașelor-stat din Marea Egee, de exemplu, atunci când a declarat că adevărata măreție se află „nu în case la modă, nici în ziduri, canale și docuri, ci în oamenii care folosesc orice le trimite Fortuna.”

Poeziile sale s-au păstrat doar parțial: imnuri, cântece politice și războinice, laude aduse vinului și mâncării bune, cântece de dragoste.

O privire de ansamblu asupra imnurilor sale este posibilă datorită unei parafraze a Imnului lui Apollo a sofistului Himérios (secolul al IV-lea e.n.). Conservat mai bine, un papirus a păstrat jumătate din Imnul Dioscurilor. Este un imn „cletic” (din grecescul klêtikós, „care servește la chemare”), adică invocând prezența zeilor pe care îi cântă.

S-au păstrat mai bine imnurile de război (polemiká), numite și „sedițioase” (de răzvrătire împotriva unei autorități), adică despre un război civil. Sunt cântece despre războaiele purtate de mytilenieni, în special împotriva babilonienilor.

Poeziile politice deplâng sfârşitul aristocraţiei şi apariţia unei lumi guvernate de bani. Alceu îi atacă pe tiranii care domnesc pe insula sa, în special pe Pittacos, care încă era considerat unul dintre cei Șapte Înțelepți: îi atacă extracția joasă și îl acuză de trădare. Verva lui în această chestiune și priceperea sa în gestionarea invectivei aveau să fie mai târziu admirate de Dionisie din Halicarnas.

Granița este uneori greu de stabilit între poeziile politice și cântecele de banchet (de masă sau de petrecere). Într-adevăr, Alceu bea uneori, în versurile sale, la moartea tiranului Myrtylos și profită de ocazie în altă parte pentru a-l ataca pe Pittacos. Cu toate acestea, Alceu a abordat teme foarte variate în cântecele sale de banchet: aproape totul este un pretext pentru a bea un pahar de vin. Unele dintre aceste cântece fac aluzie și la iubire: el îl laudă astfel pe „fermecatorul Menon” sau chiar, potrivit lui Horațiu (Ode, 1, 32, 10), pe „frumosul Lycos cu părul și ochii negri”, precum și pe alți tineri.

Limba lui Alceu este dialectul eolic, iar vocabularul său este de formație homerică. Se află la originea strofei alcaice, care va fi folosită în special de Horaţiu.

Opere principale:

Imnul lui Apollo; Imnul Dioscurilor.

***

Canonul alexandrin sau Clasificarea alexandrină este o listă aparent redactată inițial de filologii alexandrini Aristofan din Bizanț și Aristarh din Samotracia la începutul secolului al III-lea î.e.n. și citat de Quintilian în secolul I e.n. Lui Aristofan i se atribuie, în general, întemeierea așa-numitului Canon alexandrin, o selecție în fiecare gen de operă literară pe care contemporanii o considerau model de excelență.

Obiectivul lui ar fi fost să selecteze (sau să aprobe, să admită) cei mai remarcabili autori greci pentru puritatea limbii lor, într-un moment în care, potrivit gramaticilor alexandrini, limba greacă era amenințată.

Canonul este alcătuit din poeți epici, poeți iambici, poeți lirici (în care sunt incluși și Alceu și Sappho), poeți elegiaci, poeți tragici, poeți comici, comedia medie, noua comedie, istorici, oratori (marii oratori attici), filosofi, pleiada poetică.

Potrivit lui Rudolf Pfeiffer (1968), abia în 1768 expresia abuzivă de Canon alexandrin a devenit o listă de aproximativ 80 de autori clasici pentru studiu.

De fapt, Canonul a contribuit la păstrarea autorilor clasici pe care îi conține, dar, printr-un efect pervers, a aruncat în uitare și autorii care nu apar acolo, calificați drept minori, și care, totuși, ar fi prezentat mult interes pentru istoricii de azi.

Acest Canon încă influențează foarte mult învățarea limbii grecești antice și astăzi. De exemplu, tinerii eleniști încă mai învață arta oratoriei clasice din culegerile de discursuri ale „oratorilor attici”, o altă listă, adesea confuză încă din secolul al XVIII-lea, pe care pseudo-Plutarh ar fi luat-o de la Caecilius din Cale Acte (sau Caronia, oraș sicilian).

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.