Sunt oameni care au tendinta nefericita – atat pentru ei cat si pentru cei cu care au vreo legatura – ce-i face sa foloseasca orice ocazie pentru a-si arata coltii, a musca si a cauta nod in papura; le repugna sa vada cum se aduc cinstiri unui semen de-al lor; palesc de invidie si dusmanie.
Invidiosii sufera de succesul altora ca de o umilinta, ca de o ofensa de neiertat adusa slabiciunii lor.
Invidia nu poate sa se ascunda. Invinovateste si judeca fara dovezi, cusururile le face mai mari, cele mai mici greseli le socoteste enorme; graiul sau e plin de fiere, de exagerare si de ocara. Se incapataneaza cu indaratnicie si furie impotriva meritului evident. E oarba, infuriata, nesocotita si brutala.
Invidia poate fi indurata cand izvoraste din admiratia trezita de talent…dar exista oare nenorocire mai mare decat aceea de a trai acolo unde superioritatea starneste invidie si entuziasm?
Natura oamenilor este de cele mai multe ori in asa fel alcatuita, incat ii compatimesc pe cei nenorociti si ii invidiaza pe cei fericiti.
Nimic nu apropie mai mult sufletele mici, amarate si nemultumite, decat gandul ca sunt la fel de neputincioase.
Se pare ca invidiem, mai mult decat pe altii, pe acei ce se inalta prin propria putere a aripilor lor si se desprind de cusca in care ceilalti raman inchisi.
Gelozia este, intr-un anumit fel, dreapta si rezonabila, din moment ce ea nu tinde decat sa pastreze un bun care ne apartine sau care credem noi ca ne apartine, in timp ce invidia nu poate suferi bunul altuia… Suntem deseori mandri de patimile noastre, chiar si de cele mai vinovate; invidia insa e o patima rusinoasa pe care nimeni nu indrazneste sa o marturiseasca… invidia noastra dureaza mai mult decat fericirea acelora pe care ii invidiem… gelozia se hraneste cu indoieli si moare, sau se schimba in furie, cand indoiala devine certitudine.