M-am gandit ca poate aceasta destramare dulce, aceasta incatusare placuta, pana la durere, aceste aripi care imi cresteau trebuie sa fie ceea ce oamenii mari inteleg prin cuvantul “iubire”, si o clipa mi s-a parut ca viata e numai mangaiere, cantec, iubire…
Dragostea mea nu-i ratacire, nici zigzag de incantare suprema si disperare fara fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna.
In care anume clipa m-am indragostit de el nu voi sti niciodata. Dragostea mea pentru el s-a nascut, poate, din nevoia mea de a iubi.
Cand ai inceput sa traiesti prin dragostea unui om, atunci cand dispare, ti se pare ca a lasat in jurul tau moartea.
De nu mă poți iubi, frumoaso, –
Căci altul ți-e stăpân pe veci –
De ce, când te-ntâlnesc în cale
O clipă – ochii nu ți-i pleci?
De nu mă poți iubi, frumoaso,
Întoarce-ți ochii de la mine;
Tu știi ispita ce se-ascunde
În fundul apelor senine;
În prefăcuta-mi nepăsare,
În genele mereu plecate,
Tu nu-nțelegi mărturisirea
Iubirii mele zbuciumate?
De nu mă poți iubi, femeie,
Întoarce-ți ochii – căci ma tem
Să nu le-ntunece lumina
Întaiul dragostei blestem!…
Unde stapaneste dragostea, nu exista dorinta de putere, iar unde predomina puterea, lipseste dragostea. Una o umbreste pe cealalta.
Imi lipseste curajul sa caut acel limbaj capabil sa exprime adecvat paradoxurile incalculabile ale iubirii.