Dragostea e frumoasa tocmai pentru ca nu poate cunoaste nicio constrangere; e preferinta sincera.
Este uimitor cat de mult seamana, in reactiile simtirilor, doi oameni care iubesc, oricat ar parea ca au caractere diferite.
In iubirea incipienta, “as vrea sa te cunosc” nu este expresia unui deziderat conventional, social, ci a unuia mult mai serios si adanc: cognitiv, la modul metafizic.
O noua iubire: o femeie ca noua problema de rezolvat. Sau poate tu insuti, in raport cu ea, esti o noua problema de rezolvat.
Iubirea e o stare de dezechilibru. A iubi: a face caz excesiv de tine insuti, a proiecta propria ta subiectivitate pe primul plan al existentei, a face parada exagerata de tine, de derizoriul tau ins, prin altcineva. Printr-o anume altcineva.
A iubi inseamna a renunta la toate orizonturile lumii, marginindu-te la unul singur. Si fiecare iubire e o aventura in care pleci in cautarea unui orizont unic, adica a supremei tale dimensiuni sufletesti. Dar o iubire la capatul careia nu culegi amara invatatura ca toate orizonturile sunt amagiri si ca nu exista decat orizonturi pierdute, n-a fost nici o clipa iubire adevarata.
Intr-o mare iubire totul e reprezentare, adica proces mental; mai tarziu si experienta carnii se va contamina de aceasta frenezie cerebrala.
Cateodata, a iubi = “vouloir admirer sans connaitre”. Si totusi, cate lucruri ai vrea sa stii. Si cate nu. Autoiluzie exhaustiva. Ocazie a unei cascade de visuri pe marginea unei negrait de frumoase aparitii si treceri.