În procesele atomice, noțiunile de spațiu și timp nu sunt decât niște noțiuni statistice, ele slăbesc atunci când sunt aplicate fenomenelor individuale, implicând un număr mic de cuante. Dacă lumea a pornit de la o singură cuantă, noțiunile de spațiu și timp nu mai au nici un sens la început; [cele două noțiuni] capătă sens numai atunci când cuanta originală s-a divizat într-un număr suficient de mare cuante.
Principiile termodinamicii, din punct de vedere al teoriei cuantice, ar putea fi enunțate astfel:
(1) Suma totală a energiei este distribuită în cuante discrete.
(2) Numărul cuantelor distincte crește în permanență.
Dacă mergem înapoi în timp, vom găsi din ce în ce mai puține cuante, până la momentul la care Universul era alcătuit din câteva sau chiar dintr-o singură cuantă.
Fără îndoială, în această a treia perioadă ne aflăm astăzi, iar accelerarea expansiunii universului care a urmat perioadei de expansiune lentă ar putea fi responsabilă pentru separarea stelelor în nebuloase extragalactice.
© CCC
Dacă dezvoltarea viitoare a teoriei cuantice se întâmplă să se întoarcă în această direcție, am putea concepe începutul universului sub forma unui atom unic, a cărui greutate atomică este masa totală a universului. Acest atom extrem de instabil s-ar diviza în atomi din ce în ce mai mici printr-un fel de proces super-radioactiv.
© CCC
Poate fi dificil să urmărim ideea în detaliu, deoarece încă nu suntem capabili să numărăm pachetele de undă în fiecare caz. De exemplu, se poate ca un nucleu atomic să fie socotit ca o cuantă unică.
© CCC
Dacă lumea a pornit de la o singură cuantă, noțiunile de spațiu și timp nu mai au nici un sens la început; [cele două noțiuni] capătă sens numai atunci când cuanta originală s-a divizat într-un număr suficient de mare de cuante.
Dacă această ipoteză este corectă, începutul lumii a avut loc cu puțin înainte de începutul spațiului și al timpului. Cred că un astfel de început al lumii este suficient de departe de ordinea actuală a Naturii pentru a nu fi deloc respingător.
© CCC
Expansiunea a avut loc în trei faze: o primă perioadă de expansiune rapidă în care atomul-univers a fost divizat în fragmente care au dat naștere stelelor, o perioadă de încetinire, urmată de o a treia perioadă de expansiune accelerată.
© CCC
La întrebarea: „Ce se întâmplă după ce murim?” ca și la întrebarea “Ce a fost înainte de începutul universului și ce va fi după sfârșitul lui?” există mai multe răspunsuri contradictorii, dar niciunul nu se impune.
La prima întrebare: Nu se întâmplă nimic.
La a doua întrebare: A existat altceva – de exemplu, o infinitate de istorii, universuri și spirite.
La a treia întrebare: Există Dumnezeu.
Și aceste trei răspunsuri, care ne dezbină atât de puternic, poate nu sunt incompatibile. Puteți argumenta, de exemplu, că, radical diferit de orice ne este permis să ne imaginăm sau să concepem, Dumnezeu scoate lumea din nimic – adică din Sine, unde totul și nimic se confundă pentru totdeauna.
Între început și sfârșit, despre natură, oameni, mersul evenimentelor, știm aproape totul – și în orice caz din ce în ce mai mult. Înainte de început și după sfârșit, este o altă poveste. Nu știm nimic. Nu putem ști nimic.
Un gol. O angoasă. Pare a fi un secret.
(Călăuza rătăciților, Angoasa)
© CCC
Pe acest Pământ pe care trăim, totul se grăbește să dispară. Asta e regula. Nimeni nu poate face nimic. Timpul trece, anii trec, viața trece și noi trecem. Nimic nu durează. Totul trece. Fără cea mai mică excepție. Bucuriile noastre, durerile noastre, obiceiurile noastre, credințele noastre, limbile noastre, civilizațiile noastre. Pământul nostru va fi doar o mare ruină și toate acestea vor trece. La fel, Soarele și galaxia noastră.
Și universul? Multă vreme, oamenii au crezut că universul este etern. Dar spre începutul secolului trecut, prin calcul și observație, mai aproape de Geneză decât majoritatea filozofilor, știința a descoperit că, asemenea vieții, și universul are o istorie. A avut un început și va avea un sfârșit. Va trece ca și oamenii.
(Călăuza rătăciților, Dispariția)
© CCC