Marile iubiri nu se caută. Ele se prăbuşesc peste noi ca o avalanşă, făcându-ne să ne întrebăm: pentru ce trăim? Nu e greu să fii îndrăgostit. E greu să iubeşti şi să nu fii fericit.
Creaţia e o chemare, un strigăt de luptă pe care e mai bine să nu-l auzi, dacă nu eşti în stare să-l urmezi.
Lumea e mare, dar noi suntem şi mai mari, dacă ne credem în stare s-o cucerim!
Omul nu trebuie să caute nici ceea ce ştie, nici ceea ce nu ştie. Nu poate să caute ceea ce ştie fiindcă ştie şi nimeni nu are nevoie să caute ceea ce ştie; nu poate să caute nici ceea ce nu ştie fiindcă nu ştie ce anume să caute.
A pune ordine in conceptele fundamentale ale vietii nu este o chestiune de pedanterie, ci un mod de-a face periodic curat in ograda mintii si a vietii tale.
Scrisul este un mod de a te concentra asupra a ceea ce nu stiai ca stii (asupra a ceea ce stiai fara sa stii ca stii).
Calugarii au aerul ca merg impiedicat in lumea pamanteasca, pentru a dansa intr-un spatiu in care „omul veacului” merge impiedicat, daca nu il ignora.
„De ce”-urile sunt simultan farmecul si poticneala mintii. Ele semnaleaza inocenta curiozitate a unei specii febrile, in perpetua expansiune intelectuala, dar si stupoarea paralizanta a interogatiei gratuite. „De ce” – intreaba si desteptii si prostii. „Prostii” produc ceea ce se numeste „de ce”-ul castrator, adica o intrebare careia nu i se poate raspunde si care blocheaza orice infaptuire eficienta: nu exista solutie, dar se suspenda si bruma de solutie anterioara intrebarii. E ca si cum ai spune: nu ma urc in lift pana nu inteleg cum functioneaza. S-ar putea sa urci toata viata pe scari.