Mă-ntreb ce-ar putea să însemne
Mâhnirea din sufletul meu.
E-o veche poveste, pesemne,
Ce-mi stăruie-n minte mereu.
E clipa când se înserează,
Iar Rinul curge domol.
Mai arde o ultimă rază
Pe creștetul muntelui gol.
Mai mândră-ntre mândre fecioare,
Cu părul de aur, stă sus.
Cosița și-o piaptănă-n zare
De aur scăldată-n apus.
Se piaptănă-n raza-aurie
C-un piepten de aur, cântând.
Vrăjită-i acea melodie,
Descântecul ei de ne-nfrânt.
Vâslașul ascultă din luntre
Și-un dor îl încearcă nespus.
Cum poate el stânca s-o-nfrunte
Când ochii lui cată în sus?
La urmă se pierde-n vâltoare,
Furat de mirajul bălai,
De vină a fost mi se pare,
Cu cântecul ei, Lorelei.
(Lorelei)
Toti avem obiceiul sa exageram pasiunea pe care o inspiram altora.
Sufletul nostru e o urna in care inchidem cenusa patimilor stinse.
Cu cat nevoile sunt mai putin firesti si mai putin imperioase, cu atat cresc pasiunile, si - lucru mai rau - creste si puterea de a le satisface.
In adancul patimilor, dincolo de placere, exista intotdeauna putina remuscare.
Pamantul este stanca cea mare, de care omenirea, adevaratul Prometeu, e incatusata si sfasiata de vulturul indoielii. Ea a furat lumina si sufera pentru asta tortura.
Un om care n-a trecut prin infernul pasiunilor sale, nici nu le-a depasit vreodata. Atata timp cat omul renunta la prea multe, lasa prea multe in urma, exista posibilitatea si pericolul ca lucrurile abandonate sa revina si cu forta dubla.
Nici o pasiune nu este mai puternica in inima omului decat dorinta de a-si impartasi credinta.
(Orlando)
© CCC
Pasiune fara excese nu exista.
Pasiunile injosesc, pasiunea inalta.
Bucuria de a trai o da contrastul, jocul de umbra si lumina, de linie dreapta si franta, bucurie care se afirma strident ca un triumf peste durerea invinsa. Ce voluptate poate sa mai existe acolo unde nu e relief, deosebire, unde totul se anihileaza printr-un etern ritm de compensatie?
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.