Când un alt om de geniu, Lamartine, a publicat în Interviurile sale literare o critică foarte virulentă și foarte acerbă la adresa romanului Mizerabilii, încă îl văd pe Victor Hugo arătând cu degetul spre pamflet și spunând zâmbind: Încercare de mușcătură din partea unei lebede.
(În anul când a fost publicat romanul Mizerabilii, 1862, Lamartine avea 72 de ani și a mai trăit 7 ani. Hugo avea 60 de ani și a mai trăit încă 23 de ani. Hugo, dată fiind vârsta înaintată a lui Lamartine, se referea la pamfletul acestuia ca la un „cântec de lebădă”, care semnifică o ultimă interpretare sau un ultim act remarcabil care anunţă sfârşitul.
Mușcătura de lebădă este destul de puternică și dureroasă, dar nu într-un mod care să producă o traumă severă, ducând cel mult la o zgârietură însoțită de o sângerare ușoară.)
© CCC
Ironia nu ofileste: ea arde numai buruienile.
Natiunile mai inclinate catre poezie decat catre gandire se daruiesc mai curand bucuriei care imbata decat ironiei filozofice. Se ascunde ceva trist indaratul glumei intemeiate pe cunoasterea oamenilor; veselia cu adevarat inofensiva izvoraste numai din imaginatie.
Umoristul e un om de o buna dispozitie amara.
Ironia și inteligența sunt surori bune.
(în Encyclopedia Universalis)
Cinicul poate fi fericit numai daca face ca lumea sa para celorlalti la fel de pustie cum i se pare lui.
In padurile primitive - ciomagul; in societate - sarcasmul. Expresia fizica a sentimentului, aceeasi: aratarea caninilor.
Cu cât persoana este mai mare, cu atât mai uşor pătrund săgeţile ironiei în ea. E mult mai greu să nimereşti pitici.
Ironia este o tristețe care nu poate să plângă și zâmbește.
© CCC
Ironia e pudoarea umanitatii.
Ce e un cinic? Un om care cunoaste pretul tuturor lucrurilor, dar nu cunoaste valoarea nici unuia.
Țeapa spiritului, asemenea unui creion, trebuie ascuțită fără încetare.
Fericirea sau nefericirea oamenilor este in mare parte opera lor.
Ironia este felul cel mai rafinat de a expune defectele altora.
Ironia e o ura usoara indreptata contra unor oameni pe care ii iei in serios.
Cu cat ma gandesc mai mult la viata omeneasca cu atat sunt mai convins ca trebuie sa-i dam Mila si Ironia ca martori si ca judecatori, asa precum egiptenii chemau asupra mortilor lor pe zeita Isis si pe Mephtis. Ironia si Mila sunt doua sfetnice minunate; una zambind, ne face viata amabila; cealalta, care plange, ne-o face sacra. Ironia pe care o invoc eu nu este cruda. Ea nu-si bate joc nici de iubire, nici de frumusete. E blanda si binevoitoare. Rasul ei potoleste mania si tot ea ne invata sa glumim pe seama railor si a prostilor, pe care, fara ea, am putea avea slabiciunea sa-i uram.
Ironia e grauntele de sare, datorita caruia mancarea capata gust.
Ironia nu îndreaptă pe nimeni, ci doar îi înrăieşte şi mai tare pe proşti.