Când un alt om de geniu, Lamartine, a publicat în Interviurile sale literare o critică foarte virulentă și foarte acerbă la adresa romanului Mizerabilii, încă îl văd pe Victor Hugo arătând cu degetul spre pamflet și spunând zâmbind: Încercare de mușcătură din partea unei lebede.
(În anul când a fost publicat romanul Mizerabilii, 1862, Lamartine avea 72 de ani și a mai trăit 7 ani. Hugo avea 60 de ani și a mai trăit încă 23 de ani. Hugo, dată fiind vârsta înaintată a lui Lamartine, se referea la pamfletul acestuia ca la un „cântec de lebădă”, care semnifică o ultimă interpretare sau un ultim act remarcabil care anunţă sfârşitul.
Mușcătura de lebădă este destul de puternică și dureroasă, dar nu într-un mod care să producă o traumă severă, ducând cel mult la o zgârietură însoțită de o sângerare ușoară.)
© CCC
Ironia este o tristețe care nu poate să plângă și zâmbește.
© CCC
Cu cat ma gandesc mai mult la viata omeneasca cu atat sunt mai convins ca trebuie sa-i dam Mila si Ironia ca martori si ca judecatori, asa precum egiptenii chemau asupra mortilor lor pe zeita Isis si pe Mephtis. Ironia si Mila sunt doua sfetnice minunate; una zambind, ne face viata amabila; cealalta, care plange, ne-o face sacra. Ironia pe care o invoc eu nu este cruda. Ea nu-si bate joc nici de iubire, nici de frumusete. E blanda si binevoitoare. Rasul ei potoleste mania si tot ea ne invata sa glumim pe seama railor si a prostilor, pe care, fara ea, am putea avea slabiciunea sa-i uram.
Cel care este gelos nu este niciodată gelos pe ceea ce vede, ci pe ceea ce își închipuie și asta îi e de-ajuns.
© CCC
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.