La Hollywood, in 1964, aveau loc cine festive pe care Vivien Leigh le dadea in aceasta casa mare pe care o inchiriase din Londra. Le dorea fastuoase si asa erau. Ea nu mai era sotia lui Laurence Olivier, dar dorea sa ramana Lady Olivier... Era la fel de frumoasă ca pe timpul lui Scarlett'O Hara, avea amintiri fabuloase despre acest cartier si se crampona de ele. Spre sfarsitul seratei, cand sonorizarea canta tema din Pe aripile vântului, devenea trista, dar o facea intentionat. De la o ora la alta, era plina de verva sau deprimata. Era foarte bolnava. Corabia nebunilor a fost ultimul sau film si este minunata in el.
© CCC
Magnifica si periculoasa - meseria de actor: ea consta in a se pierde, iar apoi in a se regasi.
Un actor e dator sa gandeasca nu numai ca autorul, dar adesea si in locul lui.
In afara de fizicul sau, care era absolut magic, avea o tinuta foarte frumoasa… Mai avea si altceva: o atractie de o natura mai tulburatoare decat am cunoscut vreodată. Era, probabil, aerul ei de demnitate care captiva legiunea inflacarata de admiratori.
© CCC
De indata ce intru in teatru, ma simt in siguranta. Iubesc publicul, iubesc oamenii, si joc pentru a le face placere.
© CCC
Era la doar cateva secunde dupa ultima iesire din scena si era inca acolo... Tremura ca o frunza, buzele ii tremurau. M-a apucat de brat... si mi-a spus in soapta: “Am fost buna? Sunt nebuna sa joc asta?"
(despre Vivien Leigh si personajul Blanche din filmul Un tramvai numit dorinta)
© CCC
Actorii neagă că aș fi actor. Autorii îmi spun: tu ești un actor care face pe autorul. Actorii îmi spun: tu ești un autor care face pe actorul. Nici unii nu mă vor în propria categorie. Doar scenografii mă tolerează.
(Interviu, 1962)
Ne meritam toate intalnirile, ele ne sunt acordate de destinul nostru.
Parisul e o solitudine populata; un oras de provincie e un desert fara solitudine.
Pentru ca ne expunem, trebuie sa fim denigrati.
© CCC