Trei sînt miturile naţionale fundamentale care îl preocupau pe critic [Laurențiu Ulici]: Mioriţa, Meşterul Manole şi Luceafărul eminescian. Le va evidenţia unicitatea, definindu-le aproape aforistic:
„Mioriţa e cea dintîi expresie autohtonă artistică a istoriei noastre, dar o expresie autohtonă pe toată durata ei. Ea ne spaţializează în daco-romanitate, aşa cum mitul meşterului Manole, plecînd la începuturi dintr-o idee creştină, ne fixează în spaţiul european. Ciobanul Mioriţei este omul acestui pămînt, Manole, cum se va vedea, omul fără identitate etnică precizată, europeanul. Căci ciobanul şi Manole sînt una: ipostaza privată şi ipostaza generală a aceluiaşi individ, altfel spus: figura psihică şi figura spirituală…“
„Manole-creatorul atinge universalitatea prin esenţializarea specificului său etnic. Cele două balade sînt, aşadar, complementare, în privinţa sensului, desigur; calmului contemplativ al ciobanului, Manole îi adaugă vocaţia creaţiei. Geniul poetului anonim realiza o excepţională sinteză metaforică a aspiraţiilor noastre de-a lungul a două milenii. Fenomenul avea să-l impresioneze, mai mult decît se crede, pe Eminescu. Luceafărul fiind primul dintre argumente.“
Poemul eminescian este o „prelungire ideatic-superioară“ a celor două balade. Specificul etnic este redat, în completitudinea sa, de Mioriţa, la rîndu-i prezent, în continuare, ca temelie a universalităţii în Manole, pentru ca, în final, ne atenţionează Laurenţiu Ulici, să fie cu totul înglobat în universal prin Luceafărul. Astfel, în viziunea criticului, cele trei capodopere ale poeziei naţionale închid cercul construcţiei noastre psihice care urcă de la etnic, de aici la universal cu tot cu etnic, pentru a accede, prin Luceafărul, pe o treaptă mai înaltă a spiritualităţii. Această, abia schiţată, fenomenologie a specificităţii noastre îl va preocupa întreaga viaţă şi urma a se finaliza în incitanta lucrare Mitică şi Hyperion, anunţată – au şi apărut cîteva fragmente, dar nepublicată încă în momentul dispariţiei sale surprinzătoare şi tot pe atît de năprasnice. (Cassian Maria Spiridon)
Nici o poetica din lume nu atinge perfectiunea si semnificatia celei mai timide flori.
Când cineva îmi laudă libidinos o operă de artă nu o mai pot aprecia. Mi se pare că nu se poate aprecia o operă decât simpatizând-o. Lauda, critica ieftină și vulgară, dezgolirile nepricepute ale erudiților mi-o îndepărtează. Dușmănesc întotdeauna o pânză în fața căreia au exclamat alături de mine douăzeci de vizitatori: - Admirabil… Formidabil… Sublim!...
Au mânjit-o. Comentariile și aprecierile m-au silit să reacționez involuntar. Încerc să nu mă arăt emoționat. Ceea ce dovedește pentru ceilalți că n-am gust artistic. În muzee, cu grupul, nu găsesc reculegerea necesară inițierii. Ci numai o dezgustătoare vulgaritate. Un simptom al democratizării.
(Itinerar italian)
Mai ales către mijlocul toamnei, nopțile Calcuttei ajungeau neînchipuit de frumoase. Nu le pot asemui cu nimic căci se împleteau în văzduhul lor melancolia nopții mediteraniene și sonoritatea nopții nordice, cu sentimentul de risipire în neființă pe care ți-l sădește în suflet noaptea mărilor orientale și acele tari miresme vegetale care te întâmpină de cum pătrunzi în interiorul Indiei.
Pentru mine, îndeosebi, nopțile acestea erau însuflețite de o magie față de care nu mă puteam în nici un chip apăra. Deseori, chiar înainte de a mă împrieteni cu cei doi vestiți învățați, petreceam ceasuri întregi rătăcind pe străzi, și mă întorceam acasă, uneori, la apropierea zorilor.
(Nopți în Serampore)
Pentru că revelaţia unirii desăvârşite aceasta e: te regăseşti pe tine în clipa când te pierzi.
(Nuntă în cer)
Daca un om vrea ceva cu adevarat, daca vrea cu toata vointa lui, izbuteste.
(Noaptea de Sanziene)
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.