Citate de Mircea Eliade

Pentru că revelaţia unirii desăvârşite aceasta e: te regăseşti pe tine în clipa când te pierzi. (Nuntă în cer)

Nici o poetica din lume nu atinge perfectiunea si semnificatia celei mai timide flori.

Omul vrea sa se perpetueze, ii vine greu sa-si inchipuie ca odata si odata nu va mai fi. De aceea, cauta sa se regaseasca in copiii lui pe sine insusi, de aceea isi doreste ca acesti copii sa fie ca el insusi.

Toţi acei ce au acces la o bibliotecă, la cărţi, sunt nişte inşi mai buni decât alţii, mai fortificaţi, iar durerile îi ating mai puţin şi nefericirile trec mai repede.

Pentru a putea face fapte de seama, trebuie sa traim ca si cum nu ne-ar fi dat sa murim niciodata.

Stiu ca exista un singur suflet, rasfrant in mii de atitudini trecatoare.

Cat e de crud, cand te afli intre ai tai, strain.

Intr-un univers in care toate se risipesc ca un vis, dorinta nemuririi n-ar fi cuviincioasa. Nu ma plang de faptul ca lucrurile, fiintele, inimile sunt sortite pieirii: o parte din frumusetea lor sta tocmai in durerea aceasta. Ce ma intristeaza este ca ele sunt unice. © CCC

Atunci am inteles ca nimic nu dureaza in suflet, ca cea mai verificata incredere poate fi anulata de un singur gest, ca cele mai sincere posesiuni nu dovedesc nimic niciodata, caci si sinceritatea poate fi repetata cu altul, cu altii, ca, in sfarsit, totul se uita sau se poate uita, caci fericirea si increderea, adunate in atatea luni de dragoste, in atatea nopti petrecute impreuna, pierisera acum ca prin miracol si nu supravietuisera in mine decat un intaritor orgoliu si o cumplita furie impotriva mea insumi. (Maitreyi)

Dac-ai şti cât am fugit de tine, până te-am întâlnit. (Nuntă în cer)

Dacă ar trebui să-mi rezum în puţine cuvinte experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adânc în real. Şi filosofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: Joacă-te!

Eu m-am străduit toată lunga mea viaţă să găsesc taina vieţii. În tinereţea mea nu am fost fericit, căci ştiam că ea are să piară; şi la vârsta bărbăţiei nu am fost fericit, căci ştiam că acum se apropie bătrâneţea şi aşa m-am dăruit ca adolescent, ca bărbat şi ca bătrân cu totul căutării acestei mari taine. Doream o viaţă al cărei belşug să umple secole întregi şi dispreţuiam o viaţă lungă doar de câteva zeci de ani. Voiam să ajung – nu, am să ajung – ca şi zeii vechi ai acestui pământ. În tinereţea mea am citit, într-un manuscris ebraic pe care l-am găsit într-o mânăstire din Spania, că există o clipă, când soarele a părăsit zodia Berbecului şi încă nu a intrat în cea a Leului, care vibrează de cântecul puterilor nemuritoare şi că cel care găseşte această clipă şi ascultă cântecul devine el însuşi asemenea puterilor acestora nemuritoare. (Rosa alchemica)

Stim ca viata e scurta si ca s-o prelungim punem intr-insa amintirea vremurilor care nu mai sunt. Am pierdut nadejdea in nemurirea fiintei omenesti si, ca sa ne consolam de credinta asta moarta, n-avem decat visul unei alte imortalitati, insesizabila, difuza, neputand fi gustata decat cu anticipatie, si care, de altfel, nu e ingaduita decat la foarte putini dintre noi: imortalitatea sufletelor in memoria oamenilor.

Nemurirea poate fi inteleasa ca un fel de viata pe care o dobandim in memoria oamenilor; acest sentiment care ne impinge cateodata la actiunile cele mai mari este semnul cel mai sigur al pretului pe care il punem pe stima semenilor nostri. Noi ascultam in noi insine elogiul pe care ni-l vor face intr-o zi, si ne jertfim. Ne sacrificam viata, incetam de a exista in mod real pentru a trai in amintirea lor. Daca nemurirea considerata sub acest as­pect este o himera, ea este himera sufletelor mari… Suntem puternic legati de consideratia oamenilor cu care traim; fara sa vrem, vanitatea noastra scoate din neant pe cei ce nu exista inca si noi auzim mai mult sau mai putin bine judecata pe care o fac asupra noastra si ne temem de ea mai mult sau mai putin.

E posibil ca nemurirea să fie ereditară? (Libération, 24 iunie 2000) © CCC

Mitul este o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al începuturilor… E aşadar povestea unei „faceri“: ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început să fie…

Ideea mortii este o idee experimentala; ideea imortalitatii sufletului nu este un concept, ci o idee abstracta.

Daca un om vrea ceva cu adevarat, daca vrea cu toata vointa lui, izbuteste. (Noaptea de Sanziene)

Femeia ne invita s-o privim asa cum vrea ea.

Mai ales către mijlocul toamnei, nopțile Calcuttei ajungeau neînchipuit de frumoase. Nu le pot asemui cu nimic căci se împleteau în văzduhul lor melancolia nopții mediteraniene și sonoritatea nopții nordice, cu sentimentul de risipire în neființă pe care ți-l sădește în suflet noaptea mărilor orientale și acele tari miresme vegetale care te întâmpină de cum pătrunzi în interiorul Indiei. Pentru mine, îndeosebi, nopțile acestea erau însuflețite de o magie față de care nu mă puteam în nici un chip apăra. Deseori, chiar înainte de a mă împrieteni cu cei doi vestiți învățați, petreceam ceasuri întregi rătăcind pe străzi, și mă întorceam acasă, uneori, la apropierea zorilor. (Nopți în Serampore)