Cunoști o femeie, o vezi, o auzi, constatînd o serie de calități și defecte, distrat și în treacăt, sau atent și cu dinadins, te deprinzi să rămîi “tu” în prezența ei, adică spectator mai mult sau mai puțin atras de spectacolul feminității ei, o critici mintal, o apreciezi uneori și o accepți treptat, aflînd cum e frumoasă, cum e deșteaptă sau mediocră, avînd surprize agreabile și dezamăgiri supărătoare, pînă cînd într-o zi simți că, mai presus de aprecierea ta, femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care abia-l știi numai tu. Bătaia de inimă pe care ți-o dă acest secret te face să respiri adînc propriul tău suflet, în care au apărut arome mai misterioase decît cele aduse de sevele pămîntului. Întinzi brațele spre primavara lor. Iubești. Și femeia demult cunoscută îți apare nouă, din clipa în care ai întîlnit-o. Te miri că n-ai vazut de atunci ceea ce abia descoperi într-o evidentă edenică. E o mirare intensă ca geniul, oricît ar fi de plat ceea ce-i urmează. Secunda acestei mirări hrănește cu luceferi pe poeți și cu cea mai virulentă toxină pe oamenii obișnuiți.
(Lorelei)
Dacă Belşugul, văzând, egal s-ar da pe sine-n parte,
Nimeni la voi nici ştiinţe n-ar mai practica, nici arte.
Or, astea două duse, cine-ar mai vrea fierar
Să fie, să navigheze, să coasă, s-ajungă el rotar,
Pantofi să facă, ori cărămizi, să tăbăcească piei,
Să spele, să are glia, să secere rodul Demetrei,
De cu putinţ-ar fi a trăi de nimic sinchisit?
(Belșugul)
Femeile sunt ca trandafirii ale caror flori frumoase, dupa ce abia s-au deschis, se si ofilesc.
Nimic nu deschide mai bine ușile ca o femeie frumoasă.
© CCC
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.