Aristofan

Aristofan, 446?-385? i.e.n., născut în Atena, poet comic grec. A trăit 61 (?) de ani.

Printre cei mai mari autori comici ai antichității, Aristofan și comediile sale rămân pe afiș pe scenele din întreaga lume, la aproape 2.500 de ani de la compunerea lor.

Cele unsprezece piese conservate ale sale (dintr-un total de 40) rămân un model absolut de invenție verbală, spontaneitate a scrisului și eficiență scenică.

Inspirația lui era nelimitată și își permitea orice îndrăzneala și toate efectele, inclusiv cele mai scabroasee. Temele sale preferate erau căutarea păcii, complexitatea relațiilor dintre sexe, apărarea tradițiilor, precum și utopia egalitară și ura împotriva demagogilor.

Era, de asemenea, un autor implicat în luptele politice ale vremii sale, iar Socrate însuși amintea la momentul procesului său că este acolo și din cauza efectului asupra populației a reprezentațiilor comediei sale „Norii”, care l-a caricaturizat.

Comediile sale vizează în principal viaţa politică, socială  şi intelectuală a timpului său. Îi plăcea să ridiculizeze democraţia ateniană. Idealul sau rămâne pacea. Este supranumit „Părintele Comediei” sau „Prințul Comediei Antice”.

Nu se știe exact în ce an s-a născut Aristofan și nici în ce an a murit. Se crede doar că în 427, când a fost reprezentată prima sa comedie, nu era încă major pentru a fi apt să obțină dreptul de a avea un cor, adică, după toate probabilitățile, nu avea încă treizeci de ani. Așa că piesa a fost reprezentată sub un pseudonim și a folosit același subterfugiu de mai multe ori cu ajutorul arhonților.

Se crede că familia poetului era originară din insula Rodos și este posibil ca el însuși să nu se fi născut în Attica. Demagogul Cleon, politician atenian, pe care îl atacase în prima sa comedie, intitulată Babilonienii, care nu s-a păstrat, a căutat să se răzbune pentru sarcasmul lui și l-a acuzat că nu este cetățean al Atenei. Dar Aristofan a scăpat, din fericire, de acuzațiile de defăimare aduse în fața instanței de dușmanul său și s-a răzbunat la rândul lui, interpretându-l pe Cleon, în persoană, pe scenă și flagelându-l acolo fără milă. Doar Aristofan a jucat rolul lui Cleon, nici un alt actor nu a avut curajul să se expună resentimentelor acestui politician răzbunător și aproape atotputernic.

Piesa Norii, reprezentată în anul 424, s-a aflat, după cum spune el însuși, în parabază, adică în partea din piesă în care vorbește direct prin intermediul corului, și a fost prima comedie pusă în scenă sub numele său.

În piesele Lysistrata, care tratează conflictul dintre sexe, Viespile, care tratează conflictul dintre generaţii și Belşugul, care tratează conflictul dintre bogaţi şi săraci, Aristofan ilustrează cele trei conflicte etern- umane, dar şi cu importante sublinieri politice.

Lisistrata, comedie produsă în 411 î.e.n., Aristofan descrie confiscarea Acropolei ateniene și a tezaurului Atenei de către femeile orașului. La instigarea isteței și hotărâtei Lysistrata, ele s-au unit cu femeile din Sparta pentru a declara interzicerea relațiilor intime până când partenerii lor încheie războiul din Peloponez, care a durat mai bine de 20 de ani. Femeile rezistă până când partenerii lor disperați încheie pacea, iar bărbații și femeile sunt apoi reuniți.

Plutos, ultima sa lucrare, sau cel puțin revizuirea piesei Plutos și reprezentarea ei la teatru, a avut loc în anul 390. Din acest moment, Aristofan fie a murit, fie a încetat orice legătură cu teatrul.

Aristofan nu este, cu siguranță, cel mai mare dintre poeții comici. Dar nici un satiric nu l-a egalat vreodată, nici în antichitate, nici în vremurile moderne; nici un poet nu a fost vreodată înzestrat cu o imaginație mai bogată și mai rodnică; nici un poet nu a reunit vreodată în persoana sa mai multe calități opuse, verva sarcastică și reveria, calculul rațiunii și impulsurile lirice, ardoarea nestăpânită a gândirii și perfecțiunea rafinată a formei; și nici un poet nu a fost vreodată un mai complet decât Aristofan.

Din cele 40 de comedii ale sale nu s-au păstrat decât 11.

Opere principale:

Acharnienii, 425, în care autorul intervine sincer în politică și luptă cu partidul războiului; Cavalerii, 424, îl atacă deschis pe Cleon, atotputernicul demagog; Norii, 423, îl ironizează pe Socrate, pe care îl prezintă ca un sofist; Viespile, 422, ironizează organizarea tribunalelor ateniene și maniile judecătorilor; Pacea,  421, piesă antimilitaristă și mai usturătoare decât Acharnienii; Păsările, 414, atacă utopiile politice și sociale; Lysistrata, 411, duce până la absurd un conflict utopic între bărbați și femei prin introducerea unei noi pledoarii împotriva războiului; Thesmophorias, 411, satiră literară îndreptată împotriva subtilităților lui Euripide și a misoginiei teatrului său; Broaștele, 405, nouă satiră literară împotriva lui Euripide și a tragediei grecești în declin; Adunarea Femeilor, 392, ironizează utopia socială și politică a puterii femeilor; Plutos, 388, satiră similară a moravurilor, pe tema inegalității bogăției, la Adunarea Femeilor.

Audio: Broaștele

***

Parabază, parabaze: secvență a comediei antice grecești, situată de obicei în prima parte a piesei, în care actorul își exprimă (prin intermediul corifeului) propriile păreri în legătură cu realitățile înfățișate.

Corifeu, corifei: conducătorul corului în tragedia și în comedia greacă antică; cântăreț solist într-un cor; persoană cu rol conducător într-un domeniu de activitate; fruntaș, căpetenie; p. ext. personalitate de frunte într-un anumit domeniu; balerin care conduce un ansamblu.