Corneille ne subjugă caracterelor şi ideilor lui, iar Racine se conformează ideilor noastre; Corneille zugrăveşte oamenii care ar trebui să fie, iar Racine – aşa cum sunt. În Corneille găsim mai mult din ceea ce se cade chiar să luăm ca model, în Racine găsim mai mult din ceea ce recunoaştem în alţii sau din ce simţim noi înşine. Unul te înalţă, te uimeşte, te stăpîneşte, te învaţă; celălalt îţi place, te răscoleşte, te înduioşează, te pătrunde.
Eu nu aş spune că femeile nu au caracter, doar că ele au în fiecare zi un caracter diferit.
Nu-mi pasa ce cred ceilalti despre ceea ce fac, dar imi pasa foarte mult de ceea ce cred eu despre ceea ce fac. Asta inseamna caracter.
Pe termen lung, caracterul este factorul decisiv in viata unei persoane ori a unei natiuni.
Ce suntem, ce este caracterul nostru, daca nu condensarea istoriei pe care am trait-o, de la nastere pana acum.
…am putea defini deci kitsch-ul ca pe un „inventar al absenţei”, o sumă de lipsuri: lipsă de personalitate, lipsă de adevăr, lipsă de caracter. Arta kitsch nu este altceva decât mediocritate camuflată, trufaşă şi plină de pretenţii. O minciună frumos ambalată. Ea nu mai ridică nicio problemă de interpretare, dând naştere unui sentiment de confort spiritual, generator de plăceri estetice facile. Kitsch-ul este un revelator al „bolii de civilizaţie” de care suferă întreaga societate, fiind vorba de devalorizarea generală a acesteia, şi nu doar a anumitor valori constitutive.
(Revista Sinteza)