Mi-e lira-n părăsire azvârlită
De cănd spre tine sufletu-mi s-abate,
Că n-am putut pe coarde numărate
Să cânt iubirea mea nemărginită.
Dar fruntea-mi, de privirea ta robită,
Sub jugu-i se revoltă și se zbate:
Ce vultur cu aripile tăiate
Nu-și geme soarta lui înlănțuită?
În ochii tăi mi-am îngropat avântul, –
Deși, ca-n ei să nu-mi găsesc mormântul,
Mă lupt cu mine și cu voia sorții!…
…Și te iubesc cu-nfiorarea vagă
Pe care-o dă presentimentul morții…
Și te urăsc că-mi ești atât de dragă !
(De profundis)
Comoara sufletului ca și-a minții
E să iubești pentru-a putea ierta.
(Solul golgotei)
Vorbeşte-ncet, urmează înainte
Cu glasul tău, izvor de mângâiere,
Căci vorba ta-i ca lamura de miere
Şi înţelesul ei e prea cuminte.
Să pot să te privesc încet – n-aş cere.
Nimica alta, scumpe înger sfinte,
Când ochii tăi îmi spun fără cuvinte
Ş-arată milă, dragoste, durere.
Tu, idol scump şi dulcea mea lumină,
Rămâi în braţul meu întotdeauna
Căci numai ţie al meu suflet se închină.
Vorbeşte-ncet, priveşte-mă într-una…
De chipul tău viaţa mea e plină:
Pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna.
(Vorbeşte-ncet)
Ne dorim să fim îndrăgostiți, suspinăm cât timp suntem și răsuflăm ușurați când nu mai suntem!
(Setea de dreptate)
© CCC
Când iubești cu adevărat, iubești până și slăbiciunile obiectului iubit.
(Prada neantului)
© CC
Iubirea este o primăvară din care trebuie să stârpeşti multe omizi, ca să poţi culege-n toamnă frumoase fructe. Dar ce păcat, poete, stârpind omizile îţi stârpeşti în mai trandafirii tăi… de fluturi.
Şi roză şi crin, porumbiţă şi soare,
Iubit-am în dragoste desfătătoare.
Acuma o fată mi-e singură-aleasă,
Frumoasă, duioasă, sfioasă mireasă.
Ea ştie-ale dragostei limpezi izvoare,
Ea-i roză şi crin, porumbiţă şi soare.
Am pierdut Grădina, spune ea, dar l-am găsit pe el şi sunt mulţumită. Mă iubeşte cât poate, iar eu îl iubesc cu toată forţa firii mele pline de pasiune (…) Dacă mă întreb de ce îl iubesc, descopăr că nu ştiu şi, de fapt, nici nu prea mă sinchisesc să aflu…
(Jurnalul lui Adam şi al Evei)