Când nici luceferii nu sunt eterni,
Ce rost are cuvântul “întotdeauna”?
(Când nici luceferii)
Fiecare fir de iarbă, fiecare fir de grâu, fiecare fir de floarea-soarelui ori de porumb, noaptea, deschide ochii, privește slava… Deschide larg buzele, respiră văzduh… Deschide larg brațele, îmbrățișează răcoarea udă. Răcoarea e lacrima stelelor.
(Desculț)
Mi-eşti atât de aproape şi totuşi
Atât de departe, atât de departe!
Nu ne desparte
Decât iazul cu lotuşi.
Numai iazul cu lotuşi al cerului ne desparte.
(Cântec II)
N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foșnesc.
N-am să vă spun pe cine aștept, dar aștept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o știti,
Încap într-un flaut, într-o vioară.
Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?
Mă strigă din patru părți zările.
Munții cu păduri cu tot mor sufocați
Și-n curând o să moară sufocate și mările.
N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori și de iarbă
Și de arbori plăpânzi care cresc.
(N-am să vă spun)
Am uitat demult cum arăţi,
Dar poate ochii îţi erau albăstrii,
Părul aprins ca pădurile toamna,
Mâinile mici şi viorii.
Am uitat demult cum vorbeşti,
Dar parcă aveai glasul scăzut;
Mai aud, ca prin vis, o vioară
Îngânând în trecut.
Am uitat cu totul de tine,
Doar un nume rotund mi-amintesc.
Doar obrazul, prea tânăr, pufos
Ca o piersică-n pârg mi-amintesc.
Nici nu-mi pasă de tine, nu-mi pasă
Dac-ai murit, dacă trăieşti…
Doar o ciudă smintită mă zbuciumă.
Creşti din zăpezi şi mătasă.
(Elegie)