Când am să plec din lume, n-au să mai fie flori.
Nici chiparoși, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zâmbet, nici tristețe, nici înserări și zori.
Nu va mai fi nici lumea – căci gândul meu o ține.
(Rubaiate)
Când te-a secat de lacrimi viața care doare,
Gândește-te la roua din geana unei flori.
Și când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare,
Gândește la trezirea unui copil în zori.
(Rubaiate)
Tu sau Te-ascunzi de lume, sau Te arăți în toate
Și Te amuză – aceste efecte minunate
De a juca în lucruri. Căci Tu ești și actor
În propria Ta piesă – și ești și spectator.
(Rubaiate)
Acestei lumi nedrepte să nu-i dai viața ta.
Nu-ți aminti durerea ce-a fost și ce-o să vie.
Lângă o zână albă cu sâni de iasomie
Ascunde-te de lume cu-o cupă alăturea.
(Rubaiate)
O mână-ascunsă scrie și trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o să șteargă vreun cuvânt.
Nici lacrimile tale nu pot să șteargă-un rând.
(Rubaiate)
Un om prin lume trece. El nu e musulman.
Nici infidel nu este. Nu crede-n legi și zei.
Nu neagă, nu afirmă. Dar vezi în ochii săi
Că nimenea nu este mai trist și mai uman.
(Rubaiate)
O-nchipuire-i lumea din năluciri de fum.
Un loc vrea fiecare pe scenă să ocupe.
Tu află adevărul din adâncimi de cupe:
Că totul pendulează între miraj și scrum.
(Rubaiate)
Scriu altfel decât vorbesc, vorbesc altfel decât gândesc, gândesc altfel decât ar trebui să gândesc și tot așa până în adâncurile beznei.
© CCC
Tot ce nu vizeaza esentialul imi este indiferent. Fericirea n-as putea-o atinge decat daca as reusi sa ridic lumea ca s-o fac sa intre in adevar, pur, imuabil.
Orice fiinta, cat de neinsemnata ar fi, constituie centrul unui cerc trasat in jurul ei.