“Semper fidelis”, prescurtat și “Semper Fi”, este o deviză (motto) latină care înseamnă „mereu credincios” sau „întotdeauna loial”.
Această deviză este cunoscută ca fiind cea a Marinei Statelor Unite (adoptată în 1883), dar este folosită și de multe alte unități militare, școli, orașe și familii din întreaga lume.
Locutiunea “damnatio ad metalla”, care inseamna literalmente „condamnare la metale“ (adică, in mine), indică o pedeapsă la muncă forțată perpetuă, în special în minerit, impusa pe scară largă în Roma antică. Forme similare ale acestei condamnări erau legate de munca forțată la alte lucrări publice, în functie de realitățile și necesitățile specifice locale, de exemplu „ad salinas“ (in salina, la ocna de sare), acestea fiind similare „lagărelor de muncă“ forțată /silnica.
Sentinta “damnatio ad metalla” era ceva mai putin severa comparativ cu “damnatio ad bestias” (condamnare la fiare) – care era de fapt o pedeapsa capitala, “capitis poena” (prin uciderea condamnatului de catre animale feroce) – fiind aplicată pentru infracțiuni mai puțin grave sau în cazul în care existau unele circumstante atenuante.
Ca gravitate, este clasata imediat după pedeapsa cu moartea și “summa supplicia” (cumulul/contopirea pedepselor). Pentru infractiuni de gravitate egală, aceasta nu putea fi impusă senatorilor, cavalerilor și decurionilor pentru care se aplica deportarea.
Pedeapsa era însoțită de sancțiunea suplimentară “servitus poenae” (pedeapsa sclaviei), prin care persoana condamnata isi pierdea capacitatea juridică, prin pierderea libertatii personale, pierderea dreptului de a se casatori și pierderea tuturor proprietăților care ii erau confiscate de către stat (numai in perioada imparatului Iustinian I aceasta nu implica pierderea statutului de om liber).
O variantă a sentintei “damnatio ad metalla” era “damnatio ad opus metallicum”, care diferea prin unele detalii cu privire la restrângerea libertății personale și pierderea cetățeniei.
Aceasta sentinta, “damnatio ad metalla”, era de fapt o formă de temut de exercitare a sclaviei care reducea criminalii periculoși și numerosi martiri creștini la condițiile de viață ale condamnaților, fiind destinati, în general, unei supraviețuiri scurte și dureroase. Diodor din Sicilia scria, de exemplu, ca aceste conditii erau „iadul pe pământ“.
© CCC
Qui pro quo: “cineva drept altcineva” sau “care pentru care” era un procedeu curent in comedia clasica de creare a situatiilor comice prin substituirea unui personaj cu altul.
Un “quiproquo” este o neînțelegere prin care cineva este luat drept altcineva sau un lucru este luat drept un altul. Este, de asemenea, situatia rezultata din aceasta eroare.
Termenul este de origine latina, de la “quid pro quo” (in limba latină modernă juridică insemnand “care pentru care”), “un lucru în locul altuia”; expresia a aparținut inițial vocabularului farmaceutic: un medicament luat sau dat în locul altuia.
Locus amoenus: loc plăcut, agreabil; loc idilic, paradisiac; cel mai frumos loc; loc dominat de fericire, siguranță și confort.
Expresie latină compusă din “locus” (loc) și “amoenus” (frumos, agreabil, încântător). Este utilizată încă din vremea Romei antice și este un termen recurent în teatru sau poezie. A cunoscut o nouă utilizare în timpul Evului Mediu târziu, în epopei. În sfârșit, în secolul XIX, s-a utilizat din nou tema “locus amoenus” prin îmbinarea poeziei și odei închinate naturii.
În zilele noastre, se utilizează pentru a descrie orice loc paradisiac: un loc de relaxare, de vacanță sau de petrecere a timpului liber, unde se află o plajă cu nisip alb, apa limpede a mării, palmieri, cer albastru, soare strălucitor, un loc ce induce o stare de bucurie și fericire.
Aceasta expresie se referă, în general, la un loc idealizat de siguranță sau confort. Un “locus amoenus” este de obicei o pajiște frumoasă cu copaci ce oferă umbră sau o pădure deschisă, sau un grup de insule idilice, uneori cu conotații de Gradină a Edenului sau Campiile Elizee. De asemenea, în apropiere se află o sursă de apă și, eventual, un grup de oameni relaxați.
Termenul literar este folosit de către cărturarii moderni pentru a se referi la descrierea cadrului unui peisaj idilic ce conține de obicei copaci și umbră, o pajiște acoperita cu iarbă, o apă curgătoare, păsări cântătoare și brize răcoroase.
Această natură perfectă este, de asemenea, fundalul pentru inocența vârstei de aur și binecuvântarea Câmpiilor Elizee.
Tradiția datează de la descrierile lui Homer a grotei lui Calypso și grădina lui Alcinous; decorul rural pentru dialogul lui Platon în Phaedrus a fost mult imitat. “Locus amoenus” a devenit o temă predilectă a lucrărilor pastorale, ca in Idilele lui Teocrit și în Bucolicele lui Virgiliu, astfel de peisaje formând fundalul pentru cântecele și iubirile păstorilor. Horațiu a criticat moda pentru astfel de descrieri. Horațiu (Ars poetica) și comentatorii lui Virgiliu, precum Servius, recunosc faptul că descrierile de “loci amoeni” au devenit o retorică banală.
În Metamorfozele lui Ovidiu, funcția de “locus amoenus” este inversată pentru a forma “locus terribilis” / loc teribil, înfricoșător (vezi locus horridus). În loc să ofere un răgaz în fața pericolelor, devine el însuși scena întâlnirilor violente.
Pe vremea lui Ovidiu, locus amoenus devenise o convenție poetică: o descriere a unui cadru idilic, adesea unul în care are loc o întâlnire romantică. În Metamorfoze, locus amoenus este aproape inevitabil locul unei întâlniri violente sau distructive; atmosfera sa plăcută dezminte o amenințare iminentă. Aici, iazul liniștit va fi scena ironicei „întâlniri romantice” a lui Narcis cu el însuși.
Locus amoenus poate fi găsit în romanțele medievale. Un exemplu este livada plăcută din Sir Orfeo, un poem narativ anonim, în limba engleză (sec. XIII-XIV), în care regele Orfeu își salvează soția Heurodis (Euridice) de Regele Zânelor.
În Beowulf, poem epic major din literatura anglo-saxonă, ce transcrie o epopee germanică în versuri, relatând isprăvile eroului Beowulf, Heorot, Marea Sală a regelui Hrothgar este un locus amoenus până când este atacat de monstrul Grendel.
În Decameronul lui Boccaccio, grădina în care cei zece naratori își spun poveștile este un locus amoenus.
În Cartea ducesei a lui Chaucer, visătorul îl întâlnește pe Omul în Negru, un cavaler îndurerat, în luminișul pădurii, întrerupând vânătoarea masculină.
In Evul Mediu, clasicul “locus amoenus” a fuzionat cu imaginile biblice ca in Cântarea Cântărilor. Matei de Vendôme a oferit mai multe povestiri despre modul de a descrie” locus amoenus”, în timp ce Dante a schitat simplu descrierea Paradisului terestru: “Aici primăvara e nesfârșită, aici sunt toate fructele”.
“Locus amoenus” a fost o temă populară în lucrările unor figuri renascentiste ca Ludovico Ariosto și Torquato Tasso.
Shakespeare a utilizat tema “locus amoenus” în lungul său poem Venus și Adonis . De asemenea, a introdus aceasta tema în construcția mai multor piese ale unei “lumi verzi” – spațiul care se intinde dincolo de marginea orașului, un spațiu liminal, în care pasiunile erotice pot fi explorate în mod liber, departe de civilizație și de ordinea socială – ca in Pădurea din Ardeni si in Cum vă place. Un loc misterios și întunecat, feminin, in opozitie cu structura societatii civilizate, masculina, rigida, lumea verde poate fi, de asemenea, regasita în Visul unei nopți de vară și Titus Andronicus.
Grădina Edenului din Paradisul pierdut al lui John Milton are trăsături ale unui locus amoenus.
În poemul „Odă: Semnele nemuririi din amintirile fragedei copilării” al lui William Wordsworth, bucuria edenică a copilăriei, amintită vag, este situată într-un locus amoenus: „A fost o vreme când pajiștea, crângul și pârâul…”
Din povestea în proză a lui Sir Philip Sidney, Vechea Arcadie (1580), inițial o regiune din Pelopones, Arcadia a devenit un sinonim pentru orice zonă rurală care servește ca decor pastoral, un locus amoenus („loc încântător”). Arcadia este o utopie, un ținut idilic, pastoral și armonios. Termenul provine din provincia greacă Arcadia și datează din antichitatea clasică.
În secolul XX, “locus amoenus” apare în lucrarea lui T.S. Eliot, Gradina cu trandafiri din Burnt Norton și în scrierile lui JRR Tolkien, Shire și Lothlorien.
Dintre locurile reale, Valea Tembi (Grecia) a fost idealizata ca un “locus amoenus”. A existat o moda similara pentru peisajele ideale din pictura murala romana.
Caracteristici: un “locus amoenus” are trei elemente de bază: copaci, iarba și apă. Adesea, gradina se afla într-un loc îndepărtat și funcționează ca un peisaj al minții. Acesta poate fi, de asemenea, utilizat pentru a evidenția diferențele dintre viața urbană și rurală sau poate fi un loc de refugiu din calea timpului si a mortii.
Unele grădini de acest gen sugereaza puterile regenerative ale sexualității umane, acestea fiind evidentiate prin flori, primăvară și zeițe ale dragostei si ale fertilitatii.
[Idila, bucolica,egloga: poem pastoral]
© CCC
Locus horridus sau locus horrendus, expresie latină care înseamnă “loc oribil”, înfricoșător, care inspiră teamă, cel mai groaznic loc, loc dominat de singurătate, frică și tristețe.
Acesta este unul dintre motivele literaturii romantice (in opozitie cu “locus amoenus”: loc placut, agreabil), constand în descrierea unui peisaj sumbru, izolat, straniu, tulburător și dezolant, unde natura se dezvolta în stare sălbatică, evidentiind sensibilitatea individuală a scriitorului in realizarea unui cadru ireal, oniric.
Elementele recurente în descrierile unui “locus horridus” sunt, printre altele: peșterile, grotele, ruinele, copacii contorsionati, cu ramuri despletite si siluete bizare, noaptea, apusul de soare, pesimismul, pasiunile exacerbate și gustul singurătatii, toamna și iarna fiind anotimpurile preferate.
Caracteristici: loc dominat de întuneric, natură periculoasă, cu oameni singuri, înspăimântați și aflați în suferință (de exemplu, un loc al torturii).
Câteva exemple de opere cu astfel de descrieri: Les bergeries (Stânele, 1625) de Honorat de Bueil Racan, Atala (1801) de Chateaubriand.
© CCC