Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îți caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.
Brazii înalți și copleșiți de nea
Par crini enormi acoperiți de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.
În șarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subțire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme și te-nvie.
Cețuri târzii – flori de ninsoare, flori
Tresar și se-nfioară omenește,
Si parcă însăși noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă privește.
O, ceas de taină – clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Si neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.
Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai disparut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topește-n jur imensele zăpezi.
(Miraj de iarnă)
Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cântă.
Iar fluturii sunt oaspeți. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi – am stele-n loc de flori,
Iar șoapta ta e harfa ce-mi face ora sfântă.
(Rubaiate)
Când am să plec din lume, n-au să mai fie flori.
Nici chiparoși, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zâmbet, nici tristețe, nici înserări și zori.
Nu va mai fi nici lumea – căci gândul meu o ține.
(Rubaiate)
Când te-a secat de lacrimi viața care doare,
Gândește-te la roua din geana unei flori.
Și când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare,
Gândește la trezirea unui copil în zori.
(Rubaiate)
Întrebam aseară luna gânditoare:
– Dacă prin poiene a rămas o floare
Neculeasă încă pentru draga mea, –
Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate,
Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea,
Raza ta sfioasă printre crengi străbate
De-mi încurcă paşii luminoase fire,
Deşteptând în cale câte-o amintire, –
Dacă până-n ziuă visurile trec
Dar rămân în suflet, – pentru ce să plec?…
– Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna,
Trist şi singur du-te, du-te! zice luna.
Şi-ntrebai lumina sufletului meu:
– Dacă fără dânsa timpul trece greu,
Dacă lângă dânsa mi-i aşa de bine,
Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, –
Pentru ce, când toate lacrimile trec
Fără nici o urmă, – pentru ce să plec?…
Sufletu-mi răspunse: – Pe cărări pustii,
Du-te-n lumea largă. Şi să nu mai vii.
Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită:
– Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită,
Singură-n tăcere, tu eşti vinovată
Că mă cert cu mine şi cu lumea toată.
Când stelele nopţii farmec nu mai au
Fără ochii dragii, – pentru ce să stau?…
Şi-mi răspunse-n şoaptă (o, inima mea!)
– Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.
(Şoaptele nopţii)
Mi-a răsărit în suflet dorul
Ca o plăpândă floare-albastră,
Şi-ntr-un amurg de seară dulce
A înflorit iubirea noastră, –
Dar tu te-ai îngrijit, iubito,
Mai mult de floare, ca de glastră…
În taina nopţilor tăcute,
Când clipele se pierd mai greu,
Eu am hrănit cu lacrimi floarea
Ce-ntinerind creştea mereu,
Dar azi chemând uitarea sfântă
Smulg floarea sufletului meu.
(Mi-a răsărit în suflet dorul…)
Dorul meu,
Deschide-ţi cartea pecetluită,
Şi-ţi răsfiră-n soare, şi-ţi răsfiră-n vânt
Paginile-n care, peste-albastru-ţi cânt,
Şi-a cernut tăcerea pulberea-i cernită…
Dorul meu,
Deschide-ţi cartea pecetluită,
Şi mă-nvaţă iarăşi cântul bunei veşti,
Să mi-l cânt, cum cântă florile-n fereşti,
Oglindită-n geamul larg deschis în soare…
Dorul meu,
În suflet mi-a crescut o floare!
Apăr-o de vânturi şi dă-mi viers s-o cânt…
Dorul meu,
În geamul larg deschis în vânt
Cântă astăzi viaţa, cântă-nfiorată,
Cald ca nicăieri, sfânt ca niciodată!
(Cântă astăzi viaţa)
Trei lucruri ne-au rămas din paradis: stelele nopţii, florile zilei şi ochii copiilor.
E-atâta frig în mine, încât îmi zic,
ca o livadă toamna: «Oare n-am visat
c-a fost frumos şi vară, în vreme ce nimic
din toate-acestea nu s-a întâmplat?»
Dar sufletul, întocmai ca livada, e greu
de ramuri frânte, frunze putrede şi spini,
sunt semne că n-a fost la mijloc visul meu,
ci-aievea dragostea trecu, lăsându-ne străini.
Sau poate şi mai rău: iubirea, ca o floare,
şi-a scuturat petalele pe jos,
şi dorul, fructul ei cel veninos,
se coace-acuma liniştit la soare.
(Toamna)
Un aer călduț, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
În vale pârâul umflat
aleargă sălbatec și viu.
În zori m-a trezit sărutarea
trimisă pe-o rază de soare;
Lumina-neca depărtarea –
tot răul murise-n uitare.
Veni pe aripă de vânt
O veste frumoasă din cer.
Și-acuma bătrânul pământ
Își lasă cojocul de ger.
E vestea ce-o murmură seara
zefirul. Pădurea o știe;
Sosește de-acum Primăvara,
să bucure lumea pustie.
Prin dealuri sărace, se-aude
un zvon care crește mereu.
Îl spună pârâului unde
Îl cântă tot sufletul meu.
O floare albastră și crudă
se-nalță sfioasă spre soare
și cată la loc să se-ascundă
de firea zăpezii ce moare.
Tu soare, trimite lumina
în raze bogate spre noi
și fă să răsară-n grădină
frunzișul, pe arborii goi.
(Primăvara)