Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod
Şi rodul de n-ar trece, n-ar fi floare…
(Într-un miez de noapte)
A mai trecut o zi din viaţa mea
Şi-acuma-n miez de noapte-i plâng sfârşitul;
Dar îmi trimite vorbă Preaslăvitul:
“Cu ce te-ai fi ales, de nu trecea?
În vreme clipa dacă-ncremenea,
Ţi-ar fi rămas în noapte răsăritul…
Şi-n volbură ţi-ar fi rămas zenitul…
Şi slava ta-n gheenă rămânea…
Când trecerea e singura tărie,
A veşniciei nestatornicie
N-o tângui cu plânsul tău nerod;
Ci-ncântă-te că-i clipa trecătoare,
Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod
Şi rodul de n-ar trece, n-ar fi floare”…
(Într-un miez de noapte)
Privirea ta e trandafir în floare…
Și fruntea, crin, și zâmbetele, miere…
Și trupul, val, și mersul, adiere…
Și glasul, cântec de privighetoare!
Tu ești a vieții mele sărbătoare
Și-a bietului meu suflet reînviere-
Căci mă renaști cu alba mângâiere
Din grațiile tale-ncântătoare.
Dar de-aș atinge scumpa ta ființă
Cu cea mai mică umbră de dorință,
Aș profana iubirea mea curată,
Căci mi-aș mușca pe-a tale buze, visul
Și-n sărutarea mea necumpătată
Ca-ntâiul om, mi-aș pierde paradisul…
(Mi-aș pierde paradisul)
Daca as fi avut o floare pentru fiecare moment in care m-am gandit la tine, as putea sa ma plimb prin propria mea gradina pentru totdeauna.
Bucură-te că vezi soarele, că mergi pe picioarele tale, că ești sănătos, că toți ai tăi sunt în stare de funcționare și lasă gândurile negre! Uită-te la o floare, la un copac, la firul de iarbă, la păsările cerului și zi: Doamne, iartă-mă că nu știu să mă bucur de toate binefacerile Tale!
Monograma
Motto:
Cernit voi fi mereu, m-auzi,
Singur, după tine-n Paradis.
I.
Brazdelor palmei calea va-nturna
Ca un acar, într-altă parte, soarta.
O clipă Timpul are să consimtă,
Cum altfel, daca oamenii se iubesc.
II.
Port doliu după soare și după anii care vin
Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.
Dacă-i aievea.
Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,
Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,
Acele „crede-mă” și-acele „nu”,
O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,
Cele doua jivine mici, mâinile noastre
Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,
Glastra cu flori în pragul porților,
Și tândarii de mare ce soseau dimpreună
Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,
Anemona care mi-a șezut în palmă
Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.
La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor
Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…
III
Astfel vorbesc de tine şi de mine,
Pentru că te iubesc şi în iubire
Ştiu să intru ca o lună plină, de oriîncotro.
Şi pentru micul tău picior, în nemăsuratele cearşafuri
Să-mprăştii flori de iasomie.
Şi sunt în putere, adormit,
Să suflu şi să mi te duc
Prin sclipitoare treceri
Şi ascunse portice ale mării.
Arbori hipnotizaţi cu painji care se-argintează.
Au auzit de tine valurile
Cum mângâi, cum săruţi, cum spui în şoaptă “ce” şi “hei”,
În jurul gâtului, în radă,
Mereu noi doi, lumina şi cu umbra,
Mereu tu steluţa, iar eu mereu întunecata corabie,
Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul
Şi cheiul ud, şi sclipătul de vâsle.
Iar sus, în casa cu cercei de viţă,
Cu trandafiri în buchet, cu apa care se răceşte,
Mereu tu statuia de piatră, mereu eu umbra care creşte.
Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care o deschide eu,
Pentru că te iubesc şi te iubesc mereu.
Tu esti moneda, eu religia ce-o schimbă –
Atâta noaptea, atâta vuietul de vânt,
Atâta roua din cer, atât tăcerea,
Marea jur împrejur împărţită,
Odaie a văzduhului cu stelele,
Atâta răsuflarea ta nespus de mică,
Încât nimica nu mi-a mai rămas
Între cei patru pereţi, tavan, duşumea.
Strigăt să fiu, iar glasul meu să mă lovească,
Să-ţi fiu mireasmă, iară oamenii să turbe,
Căci nemaîncercatul şi de aiurea adusul
Nu-l rabdă oamenii.
Şi-i încă devreme, m-auzi,
Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,
Să vorbesc de mine şi de tine.
IV
Devreme e încă, în lumea aceasta, m-auzi,
Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,
Nici sângele-mi vărsat, nici ascuţitul, m-auzi, cuţit.
Precum berbecele care aleargă pe cer sălbaticit
Şi stinge ramurile stelelor, m-auzi,
Astfel sunt eu, m-auzi,
Şi te iubesc, m-auzi?
Te ţin şi te port şi te-nveşmânt
În straiul alb al Ofeliei, m-auzi,
Unde mă laşi, unde te duci şi cu cine, m-auzi?
Vă ţineţi în potop de mână, uzi.
Enormele liane şi apele vulcanilor,
Va veni ziua, m-auzi, să ne-ngroape,
Iar miile de ani ce vor trece pe urmă,
În sclipitoarele roci ce ne vor preface,
Asupra-le sticlească nemila, m-auzi, a oamenilor
Şi-n mii de ţăndări să ne zvârle, în ape una după alta.
Amarul meu pietriş îl prenumăr, m-auzi?
Iar timpul…
Nu mă mai duc nicăieri, m-auzi,
Amândoi sau niciunul, m-auzi?
Această floare a furtunii şi, m-auzi, a iubirii
Odată pentru totdeauna am cules-o.
Nu-i cu putinţă astfel să înflorească
Pe alt pământ, pe altă stea,
Nu mai este ţărâna, nu mai este văzduhul de noi atins acelaşi.
Şi nici un grădinar n-a norocit într-acele vremi,
Dintru atâta crivăţ şi dintre-atâtea ierni
Să scuture o floare,
Ci numai noi doi, în mijlocul mării,
Din însăşi voinţa iubirii,
Ivit-am o insulă întreagă,
Plină cu peşteri şi stânci submarine şi râpi înflorite.
Ascultă, ascultă,
Cine vorbeşte în ape, cine plânge, auzi?
Cine pe celălalt caută, cine strigă, auzi?
Eu sunt cel care plânge, tot eu cel care strigă, m-auzi?
Te iubesc, te iubesc,
M-auzi?
(Traducere de Victor Ivanovici)
(variantă a părților III și IV)