Aş vrea-n uitare să cobor,
şi iar mi-e dor de umbra ta…
De câte-ncerc să uit mi-e dor,
de câte n-am putut uita.
M-aş vrea la fel cu pomii goi,
aş vrea ca frunza-n vânt să pieri…
Dar din zăpadă vii-napoi
cum se re-ntoarce floarea-n meri.
Adânc aş vrea-n paharul plin
şi-n cântec zâmbetul să-ţi pierd;
dar creşti din orice strop de vin,
din orice strună ce-o dezmierd…
Şi când în flacără şi-n fum
aş vrea să spulber urma ta,
tu te re-ntorci ca un parfum,
din tot ce n-am putut uita…
(Aş vrea)
Fiecare, ca o albină, a cules din această călătorie impresiile potrivite sufletului său. Ca o albină s-a coborât când la o floare cu suc amar, când la o floare cu suc dulce – eu m-am adăpat din potirul tuturor florilor ce am întâlnit în cale.
Vin’ cu mine, fi-mi iubită,
Dragostea ne-o fi-nflorită,
Pe văi, crânguri și câmpii,
Codri, dealuri, munți, tării.
Și vom sta pe stânci privind
La păstori cu turme-albind
Lângă ape-n a lor cale,
Păsări cântă madrigale.
Și ți-oi face pat de roze
Și poeme cu mireasmă,
Straie noi și pălărioare
Doar din foi de mirt și floare.
(Vin’ cu mine)
Pe aceeaşi ulicioară
Bate luna în fereşti,
Numai tu de după gratii
Vecinic nu te mai iveşti!
Şi aceiaşi pomi în floare
Crengi întind peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac să fie azi.
Altul este al tău suflet,
Alţii ochii tăi acum,
Numai eu, rămas acelaşi,
Bat mereu acelaşi drum.
Ah, subţire şi gingaşă
Tu păşeai încet, încet,
Dulce îmi veneai în umbra
Tăinuitului boschet
Şi lăsându-te la pieptu-mi,
Nu ştiam ce-i pe pământ,
Ne spuneam atât de multe
Făr-a zice un cuvânt.
Sărutări erau răspunsul
La-ntrebări îndeosebi,
Şi de alte cele-n lume
N-aveai vreme să întrebi.
Şi în farmecul vieţii-mi
Nu ştiam că-i tot aceea
De te razimi de o umbră
Sau de crezi ce-a zis femeia.
Vântul tremură-n perdele
Astăzi ca şi alte dăţi,
Numai tu de după ele
Vecinic nu te mai arăţi!
O pasăre, în lirica amiezii virginale,
Dă glas printre marmori, palatul sonor.
Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale.
Şi-i aur cantilena havuzelor în cor.
E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline:
De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura.
Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene,
Dulci tremure-nfioară petalelor nervura.
Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har,
Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare.
Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar
Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei.
(Duminică de primăvară)
(traducere de Ion Frunzetti)
Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă?
Ţie cu supunere mă-nchin!
Mica-ţi casă, seara de aramă,
Lumineze-o paşnic şi senin.
Mi se scrie că eşti tulburată,
Că ţi-i dor de mine ne-ncetat,
Că ades baţi drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.
În albastre seri ţi se năzare –
Gând pustiu, ce lacrimei dă val –
Că la crîşmă, într-o-ncăierare,
Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.
Mamă, nu-i nimic! Delirul fură
Gândul tău, ducându-l spre prăpăd;
Nu-s beţiv chiar în aşa măsură,
Ca pierind, să nu te mai revăd.
Ca-n trecut mi-i inima duioasă,
Am un vis, un vis pe care-l storc:
Să mă smulg din dorul ce m-apasă
Şi la noi acasă să mă-ntorc.
Eu voi reveni pe când răsfaţă,
Pomii-n floare, satul meu tăcut.
Dar să nu mă scoli de dimineaţă,
Cum opt ani în urmă ai făcut.
Nu trezi deşertăciunea crudă,
Nici regretul că mă risipesc.
Prea devreme, pierdere şi trudă,
Mi-a fost dat trăind să pătimesc.
Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe,
Numai tu dai vieţii mele rost.
Fie-ţi deci neliniştea uitată,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.
(Scrisoare mamei)
(Traducere George Lesnea)
Focul vânăt e gonit de vânt,
zările-au uitat să mă mai doară…
de iubire-ntâia oară cânt,
la scandal renunţ întâia oară.
Am fost crâng părăginit pe loc
La femei şi votcă dam năvală
Nu-mi mai place azi să beau, să joc,
Să-mi pierd viaţa fără socoteală.
E de-ajuns să te privesc tăcut
Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul
Că uitând întregul tău trecut
Tu să nu mai poţi pleca la altul.
Tu – mers gingaş, tu surâsul meu,
Dac-ai şti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Şi cât poate de supus să fie.
Cârciumile le-aş uita pe veci
n-aş mai şti nici versul ce înseamnă
de-aş atinge-aceste braţe reci
şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă.
Veşnic te-aş urma pe-acest pământ
Departarea mi-ar părea uşoară…
De iubire-ntâia oară cânt
La scandal renunţ întâia oară…
(Focul vânăt)
O floare veştedă zăresc
Ce-a fost uitată între pagini,
Şi-un vis ciudat, nepământesc
Trezeşte-n pieptul meu imagini.
Pe unde a-nflorit, şi când?
De care Mai avut-a parte?
Şi cine-a rupt-o, cu ce gând?
Şi pentru ce a pus-o-n carte?
Să amintească un bun-rămas?
Vreo întâlnire sub murmure?
Sau vreo plimbare-n molcom ceas
Pe câmp ori poate prin pădure?
Mai sunt pe lume el şi ea?
În ce ungher se află oare?
Sau poate-s veştejiţi aşa,
Precum aici această floare?
(Floarea)
Trec izvoarele în râuri,
Râurile curg spre mare.
Nevăzute, limpezi brâuri
Leagă boarea de-altă boare.
Nu-i nimic stingher în Fire.
Toate tind să se îmbine
Într-o tainică iubire –
De ce nu și eu cu tine?
Munții-aștern pe cer săruturi
Val pe val se-mbrățișează.
Care-i floarea fără fluturi?
Am fugi de ea, cu groază.
Soarele în brațe strânge
Globul. Luna-n mări se scaldă.
Ce-ar fi viața mea? – s-ar frânge
Fără sărutarea-ți caldă.
(Filosofia dragostei)
Zâmbind printre-ale primăverii ruguri,
În taină, liliacul timpuriu
Întredeschide buzele din muguri.
Dar cerul s-a schimbat în plumburiu.
Zăpada, ploaia, uite, și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
De parcă primăvara n-a venit.
Țărâna s-a umflat, s-a-mbolnăvit,
A-ncremenit și-a căpătat pe față
Lucioase, triste pojghițe de gheață.
Împotmoliți la marginea miriștii,
În gând înjură vremea tractoriștii.
Strâng buzele plesnite-n vânt și tac.
Li-i ud până și pacul de tabac
Și trebuie să stea în glod, s-aștepte,
S-aștepte până timpu-o să se-ndrepte.
Vuiește lung al strungului ecou,
Ca o imensă strună încordată.
E mohorât prietenul meu nou
Și-i totuși mai febril ca niciodată.
Șuieră șerpii șpănului și curg,
Metalul își rotește curba rază.
Prietenul îmi pare un chirurg
Ce viața unui om salvează,
Deși o piesă de tractor când faci,
De obicei nu semeni cu un vraci.
– Ce-atâta grabă-n gesturile tale,
De ce atâta încordare-ți ceri?
În ale tale palme minerale
De unde ai nestinsele puteri?
– Vezi, ploaia și zapada și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
Împotmoliți la marginea miriștii
Nerăbdători așteaptă tractoriștii
Iar când pământul s-o zvânta sub soare,
Vor trebui tractoare multe, noi,
Ca timpul scurs și fără înturnare
Să-l smulgă tractoriștii înapoi!
Puterile acelor ce-ar munci,
Dar sunt siliți îndurerați s-aștepte,
În vinele prietenului bat
Și-n limpezimea gândurilor drepte;
El a primit prin vine nevăzute
Neliniștile care fierb în ei.
Aceasta-i solidaritatea clasei
Și-i inima prietenilor mei.
… S-a înecat lumina-n pâcle grele
Și bezne reci au pâlpâit pe lut.
Mi-am însoțit prietenul acasă
Și prin grădina-i tristă am trecut.
În pâlcuri liliacul timpuriu
Se legăna scheletic și pustiu,
Cu crengile-n cârlig, ca niste căngi.
Muguri căzuți se destrămau sub crengi…
M-a întrebat cu voce sugrumată:
– Tu ce zici? Mai înmugurește-o dată?
Apoi cu degetele aspre, groase,
Arse de șpan și de rugină roase,
Mi-a arătat ce mari erau să fie
Mugurii fini de floare timpurie…
Prietene cu degete de colos
Ce dă măsura gingașiei florii,
Iubești o floare-atâta de duios,
Cum stiu să o iubească visătorii.
Prietene, te doare moartea ei
Cum poate doar pe-un mare om să-l doară…
Și-ai dat măsura plinei frumuseți
Când degetele-ți floarea măsurară
Dar nu știi? Liliacul timpuriu
Mai poate-nmuguri și-a doua oară.
Tu ești puterea care-nsuflețește
Pământul – și-l preface bun și viu.
Tu răsădești în inimile noastre
Și-n cântec liliacul timpuriu.
(Liliacul timpuriu, 1956)