Oamenii pot sa iubeasca fara egoism, dar nu pot in acelasi fel sa si urasca. Fiecare ura este frica sau invidie. Ura este frica cea mare, pentru ca omul nu uraste decat pe acela de care se teme… In sentimentul urii exista umilinta pentru noi insine, dar in dispret exista mandrie si convingerea ca suntem mai buni si superiori aceluia pe care il dispretuim. Ura nu provine niciodata din deosebire de convingeri, nici din deosebire de principii morale. Adevaratul om superior nu uraste nici chiar pe omul de care se teme.
Sunt oameni care au tendinta nefericita – atat pentru ei cat si pentru cei cu care au vreo legatura – ce-i face sa foloseasca orice ocazie pentru a-si arata coltii, a musca si a cauta nod in papura; le repugna sa vada cum se aduc cinstiri unui semen de-al lor; palesc de invidie si dusmanie.
Invidiosii sufera de succesul altora ca de o umilinta, ca de o ofensa de neiertat adusa slabiciunii lor.
Invidia nu poate sa se ascunda. Invinovateste si judeca fara dovezi, cusururile le face mai mari, cele mai mici greseli le socoteste enorme; graiul sau e plin de fiere, de exagerare si de ocara. Se incapataneaza cu indaratnicie si furie impotriva meritului evident. E oarba, infuriata, nesocotita si brutala.
Invidia poate fi indurata cand izvoraste din admiratia trezita de talent…dar exista oare nenorocire mai mare decat aceea de a trai acolo unde superioritatea starneste invidie si entuziasm?
Natura oamenilor este de cele mai multe ori in asa fel alcatuita, incat ii compatimesc pe cei nenorociti si ii invidiaza pe cei fericiti.
Se pare ca invidiem, mai mult decat pe altii, pe acei ce se inalta prin propria putere a aripilor lor si se desprind de cusca in care ceilalti raman inchisi.