În cea mai adîncă decădere, inima omului păstrează o scînteie luminoasă; puţintică voinţă o poate iarăşi transforma în flacără vie; numai deznădăjduirea o stinge cu desăvîrşire.
(Cugetări)
Luna se strecoară-alene
Printre ceţi, cernînd scântei,
Şi pe Tristele poeme,
Varsă trist lumina ei.
Pe întinsul drum iernatic,
Troica lunecă în zbor,
Clopoţelul singuratic
Clinchetă chinuitor.
Surugiul pune-n cîntec
Ceva scump, natal şi sfânt:
Cînd al doilea descîntec,
Cînd al inimii avînt…
Nici lumini nu sînt, nici sate,
Frig, pustiu, zăpezi… Şi doar
Stîlpii verstelor vîrstate,
Dinaintea mea răsar…
Mi-i urît… Dar mîine, Nina
Va zîmbi în faţa mea,
Focu-şi va juca lumina,
Ochi în ochi voi sta cu ea.
Minutarul, făr-odihnă,
Drumul său şi-l va urma,
Pe noi singuri stînd în tihnă
Miezul nopţii ne-o lăsa.
Surugiul, cum i-e felul,
Moţăie. Sînt trist, mi-e dor…
Luna-n ceaţă; clopoţelul
Clinchetă chinuitor…
(Drum de iarnă)
(traducere de George Lesnea)
Aveţi ochi negri, sunteţi frumoasă ca femeie,
Încât poetul vede sclipind acea scânteie
Ce vă însufleţeşte, fiindu-ne prinos:
La rându-i geniul totu-n lumina lui cuprinde
Şi sunteţi trandafirul ce-n razele-i se-aprinde,
Făcându-se tot mai frumos.
(Doamnei Heinrich Heine)
A scintilla una augetur ignis.
Dintr-o singură scânteie se înteţeşte focul.
sau
Dintr-o scânteie, un foc mare.
Raspandirea civilizatiei poate fi asemanata cu un foc; la inceput, o scanteie slaba, apoi, o flacara ce palpaie, urmata de un incendiu puternic, ce creste continuu in viteza si forta.
© CCC