Poporul american vrea ceva clar, convingător, pitoresc, uimitor – ceva care să îi atragă atenția, să îi atragă simpatia, să îi stârnească indignarea, să îi stimuleze imaginația, să îi convingă rațiunea, să îi trezească conștiința.
© CCC
Când cineva îmi laudă libidinos o operă de artă nu o mai pot aprecia. Mi se pare că nu se poate aprecia o operă decât simpatizând-o. Lauda, critica ieftină și vulgară, dezgolirile nepricepute ale erudiților mi-o îndepărtează. Dușmănesc întotdeauna o pânză în fața căreia au exclamat alături de mine douăzeci de vizitatori: – Admirabil… Formidabil… Sublim!…
Au mânjit-o. Comentariile și aprecierile m-au silit să reacționez involuntar. Încerc să nu mă arăt emoționat. Ceea ce dovedește pentru ceilalți că n-am gust artistic. În muzee, cu grupul, nu găsesc reculegerea necesară inițierii. Ci numai o dezgustătoare vulgaritate. Un simptom al democratizării.
(Itinerar italian)
Cu cat inspiri o simpatie mai generala, cu atat inspiri un sentiment mai putin profund.
Unul din dezavantajele aduse de exprimarea dispretului este faptul ca nu poti beneficia, in acelasi timp, de creditul necesar pentru a-ti exprima simpatia.
Ce sîntem, de fapt? O mare parte din ceea ce gîndim e o colecţie de simpatii şi antipatii, obiceiuri, tipare. În esenţa noastră stau valorile, iar deciziile şi acţiunile noastre reflectă acele valori.
Suntem intotdeauna nedrepti atunci cand gandim si vorbim despre altii, pentru ca pe unii ii infrumusetam cu simpatiile noastre, iar pe altii ii facem mai urati cu antipatia noastra si ambele sunt la fel de instinctive si oarbe.
Dezvoltarea intelectuala, sporind puterea de reprezentare, face pe oameni mai capabili de simpatie si, prin urmare, mai putin egoisti, mai putin rai – daca nu chiar mai buni.