Nevoia de nou e semn de oboseala sau de slabiciune a spiritului care cauta ceea ce ii lipseste.
Nu exista om inzestrat cu atata spirit incat sa nu plictiseasca niciodata.
Viata si spiritul sunt doua puteri, sau doua necesitati intre care omul se afla plasat.
Adu-mi apusul de soare-ntr-o cupă,
Socoate cănile din zori – şi după
Să-mi spui cu Rouă câte-s pline,
Şi dimineaţa cât se-ntinde –
Când doarme ţesătoarea – cine
Mai ţese pânzele senine!
Şi scrie-mi câte note ai simţit
În extazul Prihorului ameţit
În ramul plin de uimire nouă –
Ţestoasa câte plimbări a făcut –
Albina câte potire a băut,
La marea Orgie cu rouă!
Bolta curcubeului de cine e dusă
Şi cine mână zarea supusă
Cu nuiele subţiri de Azur?
Degetele cui sunt stalactite –
Salbele nopţii de cine-s socotite
De nu s-a pierdut vreuna-mprejur?
Şi cine a clădit Căscioara Albă, cine
A zăvorât ferestrele atât de bine
Ca spiritu-mi să nu pătrundă în larg?
Cine-ntr-o zi de gală anume
Îmi va deschide dincolo de lume
Şi voi lăsa zorzoanele în prag?
(traducere de Ileana Mihai-Ştefănescu)
In felul in care inteleg eu talcul unei carti, cartea in sine dispare din vedere, e mestecata de vie, digerata si incorporata in sistemul de carne si sange care, la randul lui, creeaza spirit nou si remodeleaza lumea.
Amestecul dintre grotesc si tragic este agreabil pentru spirit, asa cum sunt disonantele pentru urechile blazate.
Ma credeti ca ma gandesc la o vioara sacra, cand Spiritul imi vorbeste, si ca eu scriu ceea ce el imi dicteaza?