Dorința este însăși esența omului.
Baruch Spinoza (1632-1677), Etica
Adam și Eva, alungați din paradis pentru încălcarea legii divine, condamnă umanitatea să poarte povara păcatului originar. Ei pecetluiesc natura blestemată a dorinței, un rău cu o mie de fațete și ispite insidioase de care omul ar trebui să se ferească pentru a nu-și pierde sufletul. Dar aceasta nu este una dintre acuzațiile false ale culturii noastre?
Conform lui Baruch Spinoza, „dorința este însăși esența omului”, definită ca pofta conștientă de sine, care determină ființa umană să acționeze și să tindă spre perseverență în propria existență. Această dorință (conatus) reprezintă forța vitală activă, nu doar o simplă lipsă prin care omul se raportează la lume.
Scriind că dorința constituie esența - cu alte cuvinte, însăși identitatea - omului, Spinoza îl plasează în cadrul Naturii. Ca toate ființele vii, ființele umane sunt înzestrate cu o poftă de viață, o tendință de a acționa și de a persevera în existența lor.
În mod fundamental, dorința este, așadar, inocentă, dincolo de orice judecată sau condamnare. Totuși, ceea ce se numește „instinct” la animale este dorință pentru oameni, deoarece oamenii sunt conștienți de ea și o exprimă la o scară mai largă decât simpla reproducere sau supraviețuire: dorința de creație artistică, iubire sau bunătate față de ceilalți...
Spinoza definește dorința ca pofta (appetitus) însoțită de conștiința ei. Dorința este manifestarea conatusului, adică efortul fiecărui lucru de a persista în ființa sa. Dorința este esența activă a omului, ceea ce înseamnă că omul nu este un spectator pasiv, ci o ființă definită prin acțiunile și afecțiunile (emoțiile) care îi guvernează existența.
Prin urmare, pentru Spinoza, a fi om înseamnă a fi un subiect al dorinței, o ființă care urmărește activ ceea ce consideră că îi sporește puterea de a exista.
Pe scurt, dacă oamenii pretind că renunță la dorință, ar echivala nu doar cu negarea propriei naturi, ci și cu privarea de energia care este singura ce le poate alimenta bucuria.
Cu toate acestea, Spinoza nu legitimează fiecare dorință sau capriciu și nici nu pledează pentru savurarea frenetică a divertismentului, așa cum o încurajează societatea noastră de consum. Reevaluarea dorinței se înscrie în perspectiva unei Etici al cărei scop este de a învăța să cunoaștem și să stăpânim această vitalitate în vederea unei existențe binecuvântate, adică una împlinită moral.
Dacă dorința este rațiunea noastră de a fi, fericirea ar putea consta în atingerea satisfacției. Doar dacă, așa cum sugerează filosoful englez Thomas Hobbes, ea rezidă mai mult în urmărirea decât în obținerea ei:
„Fericirea este o înaintare continuă a dorinței, de la un obiect la altul, obținerea primului fiind totuși doar calea care duce către al doilea.”
© CCC
Am avut odată o mie de dorințe. Dar în singura mea dorință de a te cunoaște – toate celelalte s-au topit.
Nu e sarac cine are putin, ci cine doreste mult.
Cine e fericit? Acela care e sănătos la trup, înzestrat cu linişte în suflet şi care-şi desăvârşeşte talentul.
Dorintele noastre isi creeaza, cel mai adesea, ele insele, mijloacele de satisfacere.
Tuturor ni se pare ca obiectul pe care-l dorim si ne este refuzat e dorit de toata lumea.
In viata, trebuie sa contam pe realitati, nu pe dorinte.
Timpul scoate totul la lumină.
Sa ai intotdeauna ceva de dorit; altfel, fericirea ta te va face nefericit.
© CCC
Dorinţa de un fruct delicat este mai plăcută decât fructul însuşi.
Dorinta prea intensa pentru ceva, aducand cu sine si teama tot asa de puternica ca n-ar putea dura, ne micsoreaza placerea si o face nesigura, ca o flacara suflata de vant.
Lucrurile cele mai dorite nu se implinesc sau, daca se implinesc, nu mai e nici la vremea, nici in imprejurarile in care ne-ar fi facut o nespusa placere.
De ce nu pot oamenii să aibă ceea ce își doresc? Toate lucrurile erau acolo pentru a mulțumi pe toată lumea; totuși, toată lumea are ceea ce nu dorește.
(Un bun soldat. Povestea unei pasiuni)
© CCC
E in natura oricarei dorinte sa se stinga daca nu e hranita de speranta.
Mi-ar fi plăcut să fiu o doamnă, care trăiește la țară, cu mulți cai și câini.
Într-o zi, pe când Elisabeta era o fată de 12 ani, în timp ce lua lecții de la tutorele său, acesta a întrebat-o ce i-ar fi plăcut să facă dacă nu ar fi fost prințesă. Răspunsul său îi dezvăluie personalitatea.
© CCC
Inteleptul nu sufera de lipsa nici unui lucru, si totusi are trebuinta de multe; dimpotriva, prostul n-are trebuinta de nimic, caci nu stie sa se foloseasca de nici un lucru, dar sufera de lipsa tuturor.
E o constatare, de multe ori verificata de istorie si de viata, aceea ca numai insuficientele devin probleme. Nimeni nu se preocupa decat de ceea ce ii lipseste. Fericirea nu intereseaza decat pe nenorocit, iar bogatia pe sarac.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.