Scopul ultim pentru care merita a fi dorite toate lucrurile (fie ca avem in vedere binele nostru propriu sau acel al altora) este o existenta lipsita, cat e cu putinta, de durere si bogata, cat se poate mai mult, in bucurii.
Nu uri femeia pe care ai iubit-o ieri... De altfel, cine uraste nu s-a vindecat de dragoste.
Bucuria este aceea care innobileaza sufletul…si durerea, durerea cea mare, cand poti s-o depasesti, sa te ridici deasupra-i, s-o invingi.
Spre deosebire de animale, omul isi conserva speta pe cale fiziologica, dar si morala, aceste principii fiind in multe privinte chiar ostile.
Nu-i cunoastem niciodata bine pe oameni; ei au incaperi inchise pentru ochiul superficial.
Ranile morale se deosebesc de celelalte prin aceea ca se acopera, dar nu se inchid; mereu dureroase, mereu gata sa sangereze cand le atingi, ele raman in inima vii si deschise.
Bucuria se impartaseste, nu si durerea. Aceasta ne apartine. E a noastra… Nu sufera imparteala.
Pentru anumite pierderi ar trebui sa existe in inima omului nesecate izvoare de durere. Nu datorita curajului sau tariei judecatii te desprinzi dintr-o adanca mahnire; plangi amarnic si esti profund miscat; dar mai pe urma, esti atat de slab sau atat de nestatornic incat te impaci cu gandul.
Numai omul care cunoaste pretul inalt al vietii se mai tine pe picioare in conditiile in care un animal sucomba.
Viaţa clasicului e inteligibilă, geometrică; a romanticului e cu sens ascuns. În termeni astronomici am zice: clasicul e un solar, romanticul e un selenar.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.