Originea constiintei: oare constiinta nu a aparut ca o autoconfesiune a unui defect pe care ne e rusine sau frica sa-l declaram social? Se stie ca societatea inseamna represiune si constrangere la respectarea anumitor valori. Dar oamenii au pacate: abateri de la morala, insuficiente fiziologice, decaderi intime, momente abjecte de umilinta, de oroare. Toate emotiile tind la expansiune. Dar aceste vicii sau insuficiente nu pot fi spuse nici celui mai bun prieten. Cu cine sa vorbim de ele, fiindca nu suntem siguri de comprehensiunea completa, indiscutabila, a nimanui. Exista un singur prieten, care tolereaza totul, care intelege si ne justifica. Acela suntem noi insine. A inceput atunci discutia cu acel excelent prieten care suntem pentru noi. Lui ii putem face orice confesiune: putem fi siguri ca nu va spune nimanui nimic, ca nu va trada secretul. Constiinta e autoconfidentă.
Facultatea noastra de a judeca inseamna o simpla contributie a experientelor ancestrale de-a lungul secolelor, contributie necontrolata si transmisa noua de legile multiple si capricioase ale ereditatii…transformismul, ale carui legi domina totul, domina in acelasi timp si evolutia constiintei umane.
Faptul ca nu gaseste indurare in propriii sai ochi este cea dintai pedeapsa pentru vinovat.
Constiinta noastra nu ne aproba intotdeauna, dar ne este oricum prieten. Din contra, subconstientul nostru se comporta de multe ori ca si cum ar avea un tratat de alianta cu adversarii nostri.
Cand simtim remuscari pentru o fapta rea, nu durerea nemarginita a altora este aceea care ne displace, ci neplacerea pe care o simtim noi insine.
Vreau sa traiesc cu regretele mele, nu cu remuscarile mele.
Sa nu faci niciodata nimic împotriva conştiinţei tale, chiar dacă Statul ti-o cere.
© CCC
Mai bine o constiinta linistita decat un destin prosper. Prefer un somn bun decat un pat bun.
(Ruy Blas)
© CCC
Oricine a trăit astfel încât conștiința lui să nu-l poată învinui de nimic, simte o mulțumire vie care-l face fericit.
(Discurs asupra metodei)
Prefer marturia constiintei mele, tuturor cuvantarilor ce se pot tine despre mine.
Constiinta! Constiinta! Instinct dumnezeiesc, voce nemuritoare si cereasca, calauza sigura a unei fiinte nestiutoare si marginita, dar inteligenta si libera; judecator fara gres al binelui si al raului, care face pe om asemenea lui Dumnezeu, tu il faci sa faptuiasca ce e moral! Fara tine nu simt in mine nimic care sa ma ridice deasupra dobitoacelor.
Constiinta, unita cu recunoasterea slabiciunilor noastre si cu simtul datoriei sunt caracteristicile esentiale care deosebesc pe om de animale.
Unele ascunzisuri ale sufletului sunt usoare ca niste umbre: dispar indata ce incerci sa le luminezi…
Constiinta noastra e un judecator ce nu da gres, atata timp cat n-am ucis-o inca.
Lauda nu e departe de admiratie, dar cea mai mare admiratie nu se manifesta prin cuvinte, ci prin tacere.
Omul isi gaseste forta in propria-i constiinta; cel care traieste in pace cu sine insusi se situeaza deasupra parerii celorlalti.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.