Dacă ar fi rămas în stadiul utopiei pure (adică al utopiei care nu are ambiția întrupării), nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să socotească comunismul, eminamente ficțional cum e, drept „a cincea orânduire” socială a istoriei și să-l treacă în revistă alături de comuna primitivă, sclavagism, feudalism și capitalism. Glisarea în registrul realității a unei pure irealități s-a putut efectua, sucindu-ne mintea, nu pentru că cineva (un partid – bolșevic, un stat – sovietic sau un om – Lenin) a reușit să „construiască” comunismul, ci pentru că un partid, un stat sau un om au căpătat puterea de a decreta (în regim de teroare) că el se construiește sau că s-a construit deja. Prin comunism, istoria a transpus de fapt în viață, recurgând la crimă, povestea despre „hainele cele noi ale împăratului”. Cine va avea curajul să afirme că împăratul e în pielea goală va sfârși în Gulag.
(O idee care ne-a sucit mințile)
Marele artist stabileste identitatea eterna a omului cu el insusi.
Daca la 20 de ani nu esti comunist, nu ai inima, iar daca la 40 de ani mai esti comunist, n-ai minte.
Idealul unui zeu este de a deveni om, stiind ca isi va regasi puterea, iar visul omului, este de a deveni zeu fara a-si pierde personalitatea.
Oamenii accepta sa moara, nesocotind propriile interese, pentru a justifica conditia umana, punand la temelia vietii demnitatea.
Poate ca iubirea este mai cu seama mijlocul folosit de Occident spre a se elibera de conditia de om.
Prietenul adevarat este acela care te sfatuieste de bine, nu acela care iti lauda nebuniile.
Nu zeii au facut muzica, ci muzica a facut zeii.
Forța supremă a artei, și a dragostei, este de a ne impune să epuizăm ceea ce este în ele inepuizabil.
(Muzeul imaginar)