Citate de Carmen Stănescu

Copilaria nu dispare niciodata din noi; ea constituie izvorul permanent din care decurg toate meandrele vietii noastre.

Consider ca un popor poate fi numit civilizat atunci când îşi ocroteşte şi îşi respectă bătrânii. Or, la noi s-a pierdut demult aceasta calitate. Ne urâm unii pe alţii, aşa cum niciodata nu s-a întâmplat.

Mie, oricum, scena mi-a dat posibilitatea să exist în toată puterea mea. Scena m-a transformat într-un fel de… ca să mă exprim foarte la îndemână, burlan, un instrument prin are circulă un şuvoi de energie, care altfel nu ştiu pe unde ar fi scăpat. Pentru că în momentul în care nu mai curge nimic prin el, rămâne gol, gol, gol. Şi fiecare premieră eşti aşa: gol.

Sfanta virtute a copilariei, scanteia pura a bunatatii, cat de odihnitoare e lumina ta! Cat de intunecata ar fi lumea fara ochii copiilor.

Sir Laurence Olivier este cel mai mare actor pe care l-am cunoscut vreodata. © CCC

Copilăria înseamnă să crezi că, odată cu pomul de Crăciun şi trei fulgi de zapadă, s-a schimbat întregul pământ. (André Laurendeau, Călătorii în țara copilăriei) (André Laurendeau, 21 mar. 1912 – 1 iun. 1968, romancier, dramaturg, eseist, jurnalist si om politic canadian) © CCC

Nu obişnuiesc să regret personaje, nici jucate, nici nejucate. Cred că scenariile cele mai solid construite sunt cele care încap pe mana unui talent regizoral solid construit. Şi invers.

Într-un interviu am fost întrebat: Ce îţi place mai mult la Octavian Cotescu? Vali Seciu, am răspuns. Minţeam. Un pic.

A nu merge la teatru este ca şi cum ţi-ai face toaleta fără oglindă. (Aforisme)

Eu fac piese si sotia mea, scene. © CCC

Da, copilaria e si ea copil. Printre lacrimi, a vazut un sufletel cu bratele intinse spre ea si a zambit din nou. Pe urma si-a sters ochii si a alergat spre el. L-a cuprins in brate si a ras... un suflet mic are nevoie de lumina si lumina e in rasul copilariei. Si din nou a zburdat c-un copil, si l-a mangaiat si l-a adormit in soapte usoare si l-a desteptat cu cantece tesute pe raze de soare. Copilul s-a facut mare... urechile lui n-au mai auzit vorbe de basm si, ca-n basm, cantecele prietenului nu mai erau lumina in sufletul lui. Viata ii acoperea si sufletul si urechile ca sa-l smulga mai usor. Copilaria a plans din nou. Dar copilaria e totdeauna mica si un copil, dupa ce plange, rade iar... (Însemnările mele)

Fetele, pe care le cunosc de cand erau mici, sunt acum domnisoare, sunt mari. Isi duc toate povara meschina a grijilor; pentru a placea, isi strivesc copilaria sub tocurile inalte. Vor parca sa stearga orice urme ale unui trecut naiv sub stratul de pudra cu care isi ung fata. Da... Isi strivesc copilaria in fundul sufletului. Nu stiu ele sa se simta mici cat mai e vreme, cat mai e posibil. In curand vor fi cu adevarat mari, atunci nu vor mai intelege nici rasul copilariei, nici cantecul ei, care curge pe cele mai subtirele si mai senine corzi ale vietii. Imi vine cateodata sa ma fac mititica, sa ma ghemui si sa strang la piept copilaria mea; abur subtirel si palid ce vrea sa plece pentru totdeauna. (Însemnările mele)

Teatrul a fost intotdeauna o scoala pentru tineri, pentru oamenii pe jumatate cultivati si pentru femei, adica pentru cei care, posedand inca deprinderea de a se insela sau de a se lasa inselati, sunt accesibili iluziei si fortei de sugestie a autorului.

Odată am plâns la sfârşitul vacanţei de iarnă şi am spus că eu nu mai vreau la şcoală, vreau la teatru. Iar tata m-a înţeles şi cu înţelepciunea sa caracteristică mi-a spus: „Da’ tată, dar e ruşine să te duci la teatru dacă tu nu termini şcoala. Aşa că hai să terminăm şcoala cu bine şi pe urmă te duci la teatru!“. M-a convins şi aşa a fost. Pentru că mi-aţi amintit de acea perioadă vă spun sincer că mi-aş dori să văd din nou în jurul meu eleganţă, bun-gust, politeţe, respect faţă de ceilalţi şi decenţă.

Viaţa de actor este o viaţă foarte complexă, treci prin foarte multe stări şi trăiri la fiecare spectacol. Este acea viaţă de damnat care nu ştie decât să ardă pentru scenă. Menirea teatrului este una civilizatoare, formatoare. Teatrul pune întotdeauna probleme de rezolvat, cum ar fi laşitatea, minciuna, trădarea, lipsa de nobleţe, mila, înţelegerea, dărnicia. Teatrul e un curăţător de nemernicii ca şi filosofia, ca şi religia. Prin adevărul pe care l-am trait prin rol nu trişez, am trăit intens viaţa unui personaj pe care îl dăruiesc publicului, transmit trăire adevărată. Am intrat în pielea personajelor mele întotdeauna.

Cele mai fericite momente sunt acelea din repetiţii, când începe să se coacă personajul. Când premiera a avut loc şi s-a tras cortina şi te dezbraci de personaj şi intri în hainele tale nu eşti fericit. Deloc. Cred că arareori un actor care şi-a făcut treaba cum trebuie pleacă fericit acasă după premieră.

Copilăria mea s-a desfăşurat într-o atmosferă de linişte, de bună stare şi chiar de euforia unei vieţi patriarhale. Deşi era vremea tramvaielor cu cai, iar felinarele cu gaz aerian erau aprinse la căderea serii de un personaj umil, totdeauna binevenit, iar gardistul (poliţistul) trecea noaptea pe lângă case şi fluiera ca să ne dea de veste că totul este în ordine, mă simţeam foarte în largul meu. (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Am fost binecuvantată cu o copilărie frumoasă ca-n poveşti, cu servitori, jucării, ieşiri la teatru şi cinematograf, păstrez şi acum imaginea mărgelelor preţioase ale mamei şi a fracului impecabil pe care îl purta tata când plecau la bal… Îmi amintesc că la 6 ani m-au dus părinţii prima dată la teatru, la Teatrul Naţional – o splendoare de teatru, o bijuterie care a ars în ultima zi a războiului -, cred că frumuseţea acelui spectacol, dar şi a celorlalte pe care le-am văzut mai apoi m-au motivat în alegerea mea. Cum ajungeam acasă improvizam scenete, pentru că aveam o imaginaţie de neoprit. Mi-am dorit să fiu şi eu acolo sus pe scenă.

Din copilărie, duminicile mele însemnau acest Cenaclu în care pătrundeam, mai întâi neautorizată şi cu paşi timizi, căutându-mi paradoxal, dar nu totdeauna fără succes, camarazi de joc printre toţi acei oameni care, la rândul lor, mi se păreau că se joacă de-a ceva la care mi-ar fi plăcut şi mie să particip, dar nimeni nu-mi explica regulile. (Jurnal esențial)

Mirajul copilăriei - un clișeu vechi, pe care-l derulăm, destul de șters și uzat, dar care ne produce atâta încântare! O, de ce nu mai putem privi lumea cu ochii de atunci? (Fresce interioare)