Magda Isanos
Magda Isanos, 17 apr. 1916 – 17 nov. 1944, avocată, poetă, prozatoare și publicistă română. A trăit 28 de ani.
S-a născut la Iași, ca fiică a lui Mihai Isanos și a Elisabetei (n. Bălan), medici la spitalul din Coștiugeni, jud. Botoșani. Bunicul dinspre mamă era grec.
A urmat școala primară la Coștiugeni, în apropiere de Chișinău, iar liceul la Școala Eparhială de fete din Chișinău. A studiat la Iași (1934-1938) dreptul și filozofia. A frecventat cercuri studenţeşti democratice. Licențiată în drept, a profesat pentru scurt timp avocatura la Iași.
Debutează în 1932, cu versuri în revista „Licurici” a Liceului de băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Chișinău.
A colaborat la Însemnări ieşene, Iaşul, Jurnalul literar, Viaţa Basarabiei, Pagini basarabene, Vremea, Cuget moldovenesc, Revista Fundaţiilor Regale, Viaţa Românească etc.
A fost soția lui Eusebiu Camilar, iar medicul Elena Alistar i-a fost mătușă.
A fondat în 1938, împreună cu Ion Frunzetti, Laurențiu Fulga, George Petcu și alții, Gruparea scriitorilor tineri.
Antum a publicat doar un volum: Poezii, 1943.
S-a stins din viață la numai 28 de ani, după o lungă perioadă de boală şi de aşteptare a sfârşitului.
În revenirea obsedantă asupra temei morţii, versurile grave, muzicale (Poezii, 1943) oscilează între deznădejde şi euforie.
Antologii lirice postume: Ţara luminii, 1946; Poezii, 1947; Versuri, 1955; Versuri, 1964; Poezii, 1974.
Premiul de debut al Editurii Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă pentru drama în patru acte Focurile (1945, în colab. cu E. Camilar).
Opere principale:
Poezie: Poezii, 1943; Cântarea munților, poeme, cu o prezentare de Mihai Beniuc, 1945; Țara luminii, 1946; Poezii, culegere cu o prezentare de Camil Baltazar, 1947; Versuri, cu un cuvânt înainte de Veronica Porumbacu, 1955; Versuri, ed. îngrijită şi prefaţă de M. Bucur, 1964; Poezii, antologie, postfaţă şi bibliografie de Magda Ursache, 1974; Cântarea munţilor, ed. şi tabel cronologic de Margareta Husar, pref. de Constantin Ciopraga, 1988; Confesiuni lirice, 1989; Poezii / Poésies, trad. de Elisabeta Isanos – ediție bilingvă română-franceză, traducere de Elisabeta Isanos,1996;
Teatru: Focurile – dramă în patru acte – în colaborare cu Eusebiu Camilar, 1945;
Proză: Creionări, 1934; Inseparabilele, 1934; Despre iubirile mari; Îngerii; Magistrata; Studenta; Orașul cu minuni (Domnișoara Vanda); Omul cu cizme roșii;
Traduceri: L. Soloviev, Minunata istorie a lui Nastratin Hogea, trad. de Magda Isanos şi E. Camilar, Bucureşti, 1945, altă ediție, 2002.
Citate asemanatoare
-
Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns, Doar sărutarea ta ar fi în stare Să stinga focul rău ce i-a cuprins, Să-i umple de iubire şi de soare. Sărută-mi gura, buzele-ncleştate Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut. Îţi vor zâmbi din nou înseninate Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput. Sărută-mi fruntea, gândurile rele Şi toate îndoielile-or să moară, În loc vor naşte visurile mele De viaţa nouă şi de primăvară. (Sărută-mă…)Frumoşii arbori dorm acum sau zac; zadarnic ai asculta pieptul lor mut, pe care muşchi şi zăpezi au crescut. Însă crengi noaptea-n cer se desfac. Apoi deodată zările-nfloresc şi clopote mari, clopote s-aud, departe-n cerul vesel şi rotund hulubii albi şi roşii se rotesc. Tu, feciorelnică lume, bună-vestire de undeva din pământ suie spre tine; soarele-i ca un inel subțire. Sună-n salcâmul pustiu verile pline. (Primăvara)Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat și anul ăsta zâna primăvară, cu toate-acestea noi ne-am bucurat de parcă-ar fi venit întâia oară. Contrazicându-mă cu mine însămi și-n sfârșit, riscând să-mi stric pantofii prin noroi, m-am dus să vad ce flori au răsărit în parcul vast si gol de lânga noi. De mult nu mă-ncercase așa dor de viață și călcam nerăbdătoare; simțeam cum se-nfioară sub picior pamântul umed, fecundat de soare. Copacii goi mi s-au părut încântători - Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe, să-i sărut (trecusem până-atunci de-atâtea ori pe lângă ei și nici nu i-am văzut) Iar ceru-albastru, vag, nedefinit (ca rochiile care ies la spălat), cu capul dat pe spate l-am privit și l-am găsit de-a dreptul minunat. Pe urmă-am dat de toporași lângă-un stejar erau așa de-albaștri, delicați - ca niște firmituri lăsate-n dar de primăvară, printre pomi-ntunecați. M-am aplecat cu inima batând, dar când era să-i rup, nici eu nu stiu de ce si cum, dar mi-a venit în gând că pentru ei paharu-i un sicriu. Și m-am întors spre casă mai agale, c-o oboseală fericită-n pași, iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale, în schimb, aveam în suflet toporași. (Toporași)O carte-mi ține-ades tovărășie Și-a mai rămas pe rândurile ei, Ca pulberea de soare străvezie, Lumina unui gând din ochii tai. Stau astfel vremea fără s-o mai numar; Mă-nșală visul bun și mă gândesc Că-mi urmărești lectura peste umăr, Și, dacă taci, e pentru că citesc.E-atâta frig în mine, încât îmi zic, ca o livadă toamna: «Oare n-am visat c-a fost frumos şi vară, în vreme ce nimic din toate-acestea nu s-a întâmplat?» Dar sufletul, întocmai ca livada, e greu de ramuri frânte, frunze putrede şi spini, sunt semne că n-a fost la mijloc visul meu, ci-aievea dragostea trecu, lăsându-ne străini. Sau poate şi mai rău: iubirea, ca o floare, şi-a scuturat petalele pe jos, şi dorul, fructul ei cel veninos, se coace-acuma liniştit la soare. (Toamna)Tu ești în inima mea ca un dar neașteptat și mult prea scump, pe care îl cercetez mirată iar și iar, cu-aceeași nesecată desfătare. Ești tainica-mi putere și mândrie, de când te știu mi-i cerul mai aproape și nu mai pot durerile să vie, să-mi tulbure-ale sufletului ape. Tu mi-ai făcut tărâna mai ușoară și inima așa de dulce, grea, ca ramura ce toamna se-mpovară de greutatea roadei de pe ea. Asemeni unui mare cer cu stele, mi te-ai răsfrânt în suflet ca-ntr-un lac, și-adânci de-atuncea-s gândurile mele, de aur glodul inimii, sărac. Acestea toate să ți le plătesc nu voi putea, ci lasă-mă măcar, risipitorul meu, să te iubesc, din darurile tale dându-ți dar. (Daruri)Eu nu regret povestea de iubire, dar e nespus de trist și de ciudat să simți c-asemeni unui fir subțire ceva frumos din tine s-a sfărmat. Și nu mai știu anume ce, și-anume când, căci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut de-ți vine să pornești, pe alții întrebând de-au fost aievea cele ce-au trecut. (Eu nu regret)Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară? Din nori îți cos o rochie ușoară, Din ghiocei îți fac o cingătoare, La gât îți pun șirag de lăcrămioare. Te-ncalț cu pantofiori de toporași, Să fii cea mai frumoasă din oraș. Vrei și brățări? Ba încă și cercei? Îți fac un set complet din brebenei. Și gata! Nu mai am, știi bine C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine! Mai vrei și pace, bucurii și sănătate? Din astea n-am, la Dumnezeu sunt toate. Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea, Rugându-mă la El să ți le dea!Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc lângă fereastra ta, te-aş auzi şi-n voie te-aş privi întreaga zi. M-aş apuca şi iarna să-nfloresc, ca să te bucuri. Păsările cele mai mândre-ar face cuib pe creanga mea, şi nopţile mi-ar da cercei de stele, pe care, ca pe frunze ţi le-aş da. Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut când părul ce pe frunte ţi-a căzut, când buzele, cu buze moi de flori. Spre toamnă m-aş juca, zvârlindu-ţi mere şi foi de aur roşu prin odaie, cu-a ramurilor tânără putere ţi-aş apăra obloanele de ploaie. Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară de primăvară, când va fi şi lună, va trece prin grădină-o zână bună, făcându-mă femeie să fiu iară. Atuncea sprijinindu-mi de pervaz genuchiul ud de frunze şi pământ, cu părul încă doldora de vânt, cu rouă şi cu lună pe obraz, eu ţi-aş sări în casă, şi senină (uitând de-atâta vreme să vorbesc), cu câte-un cuib în fiecare mână întinsă, aş începe să zâmbesc. (Vis vegetal)Învață-mă cu ce să-ncep întâi și-n care vorbe-anume tuturor să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi, și cum, de-atâtea lumi luminători, pe gura ta surâsu-i ca un soare; ei poate niciodată n-or să știe din fiecare clipă trecătoare cum ne-am durat noi câte-o veșnicie iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas îți cânt atâtea cântece când spui cuvinte ce pe buzele oricui niște cuvinte simple-ar fi rămas. Învață-mă cu ce să-ncep și cum să-i spun acestei lumi cât mi-i de dragă că te-a născut, cu truda ei întreagă, pe tine, bucuria mea de-acum. Ea, poate, niciodată n-o să știe c-a înflorit în flori și-a curs în ape, că din pământ și sura veșnicie să mi te-aducă, -așa cum esti, aproape; și, fiindcă-o să murim și noi odată gândește-te: n-ar fi păcat să moară, cuprinsă-n noi, atâta primăvară, și dragostea cu inima deodată?... De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume, și eu voi scrie toate, fir cu fir, ca disprețuitori de cimitir, să ne iubim de-a pururea pe lume. (Gândeste-te, n-ar fi păcat...)
Ardeau ca nişte facle vii, În vârf de firave tulpini. Îşi înălţau râzând zglobii Obrazul roşu dintre spini. I-am adunat cu mâini avare, Am rătăcit în seara blândă, Umplându-mi braţele de floare Învăpăiată şi plăpândă. Şi m-am întors într-un târziu, Departe câmpul rămânea, Atât de singur şi pustiu În urma mea. Dar când acasă-am încercat Să-i strâng într-un aprins buchet, Toţi macii mei s-au scuturat Ca nişte lacrimi pe parchet. (Macii)
Înțelepciune este să respiri Ușor, și după lacrimi să zâmbești, Petalele ce cad din trandafiri Și nu s-aud când mor, să le iubești. Privește pomii drepți din bătătură – Ei cată totdeauna către cer, Și-n ruga lor cea verde parcă cer Mai multă ploaie, mai puțină ură. Nu te gândi la mâine, nici la ieri. Poate ’naintea spicelor să cazi, Stăpâni când nu suntem decât pe azi, Nu te gândi la mâine, nici la ieri. (Înțelepciune)Un aer călduț, parfumat Sub cerul de-un pal ivoriu, În vale pârâul umflat aleargă sălbatec și viu. În zori m-a trezit sărutarea trimisă pe-o rază de soare; Lumina-neca depărtarea - tot răul murise-n uitare. Veni pe aripă de vânt O veste frumoasă din cer. Și-acuma bătrânul pământ Își lasă cojocul de ger. E vestea ce-o murmură seara zefirul. Pădurea o știe; Sosește de-acum Primăvara, să bucure lumea pustie. Prin dealuri sărace, se-aude un zvon care crește mereu. Îl spună pârâului unde Îl cântă tot sufletul meu. O floare albastră și crudă se-nalță sfioasă spre soare și cată la loc să se-ascundă de firea zăpezii ce moare. Tu soare, trimite lumina în raze bogate spre noi și fă să răsară-n grădină frunzișul, pe arborii goi. (Primăvara)Domol răsună ploaia-n geamuri, Cu-același ritm melodic și egal, Cu miros cald și umed de pe lanuri; Cu lungi tristeți de toamnă și caval – O fină pânză de argint Se țese luminoasă și lichidă Din cerul trist și palid spre pământ, Învăluindu-l ca-ntr-o crisalidă; Pe flori înviorate și pe-alei S-au risipit șirag de nestimate Atâția stropi nepângăriți și grei, Cu străluciri de grele diamante. Aș vrea aceste lacrimi lucitoare, Pășind cu glezne goale prin verdeață, Să le culeg în poală răbdătoare Și-n dar să ți le-aduc de dimineață. (Ploaie)Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.
