Citate despre Constiinta

Închideți-vă bibliotecile, dacă vreți, dar pe libertatea de conștiință, nu veți putea pune nici poartă, nici lacăt, nici zăvor. (O cameră proprie) © CCC

In epoca in care idealurile sociale au disparut, omul se intoarce violent de unde a plecat, adica la biologic.

Ranile. Mai calde decat fiinta noastra sunt totdeauna ranile.

Se spune ca pasari calatoare, care trec noaptea in carduri peste orase, se zapacesc de lumina ce-o imprastie acestea in intuneric, si pana in zori tot dau ocol orasului, nestiind incotro s-apuce; instinctele noastre mari si mici sunt ca aceste pasari: lumina constiintei le zapaceste…

Dupa ce apune soarele, orice licurici crede ca el ii e loctiitorul...

Cine crede-n zbor e stapan peste zare.

Constiinta, unita cu recunoasterea slabiciunilor noastre si cu simtul datoriei sunt caracteristicile esentiale care deosebesc pe om de animale.

Vietii nu i-am ramas dator nici un gand, dar i-am ramas dator viata toata.

Inainte de a ma naste, am fost o vesnicie intreaga ”nimic”. De ce ma tem acum de aceeasi ”inexistenta” cu care am avut o vesnicie timp sa ma obisnuiesc si-n care am fost deja? Nu inteleg.

Originea constiintei: oare constiinta nu a aparut ca o autoconfesiune a unui defect pe care ne e rusine sau frica sa-l declaram social? Se stie ca societatea inseamna represiune si constrangere la respectarea anumitor valori. Dar oamenii au pacate: abateri de la morala, insuficiente fiziologice, decaderi intime, momente abjecte de umilinta, de oroare. Toate emotiile tind la expansiune. Dar aceste vicii sau insuficiente nu pot fi spuse nici celui mai bun prieten. Cu cine sa vorbim de ele, fiindca nu suntem siguri de comprehensiunea completa, indiscutabila, a nimanui. Exista un singur prieten, care tolereaza totul, care intelege si ne justifica. Acela suntem noi insine. A inceput atunci discutia cu acel excelent prieten care suntem pentru noi. Lui ii putem face orice confesiune: putem fi siguri ca nu va spune nimanui nimic, ca nu va trada secretul. Constiinta e autoconfidentă.

Totdeauna rasuna in preajma noastra o muzica, care ne vrajeste gandurile, ne subjuga inimile si ne sileste sa ne potrivim pasul dupa tactul ei. O muzica ce ne imbata, si ne sugereaza ritmul unui joc salbatic sau al unui mars funebru, ritmul unei romante visatoare sau al unui imn razboinic. Muzica aceasta: spiritul timpului.

Un personaj alcatuit numai din lumini, fara umbre, nu are plasticitate, nu e viu. In viata, e ca si in desen.

Adevarul pur si simplu nu are sens in afara de constiinta noastra.

Prefer marturia constiintei mele, tuturor cuvantarilor ce se pot tine despre mine.

Nu poti concepe arta fara indrazneala.

Cea mai coplesitoare forta majora sub presiunea careia suntem uneori constransi sa lucram este propria noastra constiinta.

Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm. Și totuși tu-mi șoptești: "Mi-așa de dor de tine!" (Dorul)

Operele de arta, religia unor vremi, isi imprumuta caracterul, ritmul, stilul, vigoarea, de la o atitudine spirituala in fata lumii si a vietii…

Aburii ce se ridică dintr-o baltă murdară sunt tot așa de curați ca și aburii ce se înalță din cel mai limpede râu.

Setos iți beau mireasma și-ți cuprind obrajii cu palmele-amândouă, cum cuprinzi în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam. Si totusi tu-mi soptesti: "Mi-asa de dor de tine!" Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parc-as fi pribeag pe-un alt pamânt.   Femeie, ce mare porti în inima si cine esti? Mai cânta-mi inc-o data dorul tau, sa te ascult si clipele sa-mi para niste muguri plini, din care infloresc aievea - vesnicii. (Dorul)