Prinderea acestor păsări în mijlocul vârtejului lor amețitor este distracția preferată a fiilor zdrențuiți ai Alhambrei care, cu ingeniozitatea infailibilă a marilor leneși, au inventat arta pescuitului pe cer.
(Poveștile Alhambrei)
© CCC
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare
Și nu băgăm de seamă că, în loc
Rămâne un deșert de disperare.
Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o șovăire
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire.
Ne răsucim pe-un așternut posac,
Însingurați în doi, din lașitate
Mințindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate.
Ne pomenim prea goi într-un târziu
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă,
Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai știm că dragostea există.
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare
Și nu băgăm de seamă că, în loc
Rămâne un deșert de disperare.
(În fiecare zi)
Prea multe păsări cardinale
Între iluzii se rotesc,
Contaminînd cu ascensoare
Misterul nostru pămîntesc.
Îmbătrînim de fericire
Într-o mansardă fără flori
Dresînd păpuşi fără adresă
Pentru serbările din zori.
Visăm frumos aceeaşi moară
Ascunsă-n tragicul bufon
Şi măcinăm aceleaşi lacrimi
Când dau părinţii telefon.
Sîntem lucizi pînă la sînge,
Nedespărţiţi pînă la cer
Şi nici nu ştiu după iubire
Ce se cuvine să-ţi mai cer.
E prea frumos la tine-n suflet,
E prea tîrziu la mine-n gînd,
Împărtăşim aceeaşi taină,
Dar nu se ştie pînă cînd.
Cuvintele îşi pierd căldura
Într-un sărut de protocol
Şi tot mai vinovate păsări
Dau eşafoadelor ocol.
Sub fruntea mea se face noapte,
În ochii tăi se face zi
Şi renunţăm să mai cunoaştem
Ce stele ne-ar putea păzi.
Pecetluim cu definiţii
Aceste stranii convorbiri,
Rememorînd la despărţire
Balada blondelor iubiri.
(Balada blondelor iubiri, vol. Înalta fidelitate, 1977)
Privighetoare-a nopţii, ce aştri făcuţi plângeri
ce flori făcute-acorduri, în inima ta cântă?
Tu, pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri
sorbi apa cea curată ce-ţi moaie guşa sfântă?
Ca vocea ta să fie-n triumf stăpână peste
noaptea de mai, ce muzici se despletesc în spaţii
naintea ta, din pieptul tău mic suind pe creste,
imense ca o mare şi-un cer de incarnaţii?
Oare atlazul lunii ţi-astupă fina urnă
cu giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?
Un zeu îţi cântă-n suflet? Din ce adânc nocturnă
eternitate ciocul tău ciuguleşte stele?
(O privighetoare)
A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii.
E verdele grădinii nou nestemat tezaur;
Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii
Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur.
Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte
Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: – apus de soare.
Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte
Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare.
(A luat cu sine vântul)
(traducere de Ion Frunzetti)
Totul serbează
Și cântă împrejur:
Valea-nflorită,
Aprinsul azur!
Și tremură orice
Frunza pe ram!
Stăpân pe huceaguri
E-al păsării neam!
Dorul din piept
Nu-l stăvilești!
Să vezi! Să auzi!
Acum să trăiești!
Iubire! viața
Îți este dragă;
Tu ai creat
Lumea întreagă!
Tu dărui – frunza
Bătrânului nuc;
Lanului – aur,
Ramului – suc.
Vino la mine
Chip îngeresc!
O, cum mă iubești!
Cum te iubesc!
Când lăcrămioara
Răsare-n desis,
Și pasărea – cerul
Îl ia pieptiș!
Doar dragostea ta
Îmi trebuie mie,
Ea-mi dăruie viață
Și bucurie!
Există în toate
Un dor de-a trăi –
Fi-vei ferice
De mă vei iubi!
(Cântec de mai)
(trad. Nicolae Dabija)
Din somnul orb de noapte-ntunecoasă
De unde-au stat departe de frumos
Se reîntorc livezile acasă
În rochii înflorite până jos
E primăvară, iarăşi primăvară!
Pe fiecare margini de făgaş
Îşi scot strămoşii degetele-afară,
De ghiocei, de crini, de toporaşi
Se simte iarăşi mirosul câmpiei
Din nou aruncă soarele pojar
La cântecul înalt al ciocârliei
Ies roadele cu capetele-afar’
Aruncă ziua peste tot cu vrăbii
În codri cucii iară-au năvălit
Se bat cu gâtul păsările-n săbii
Şi glasurile-şi dau la ascuţit.
(Primăvara)
Pe tron de aur, tu Afrodita eternă
Frumoasă fiică-a lui Zeus, eu te rog fierbinte
nu-mi pune în suflet
amărăciuni și doruri,
ci ca deunăzi când ai venit ascultându-mi
din depărtare strigătul meu și oftatul
și părăsindu-ți mândrul palat de la zare,
porneai spre mine albă, în carul de aur, –
tu vino iarăși!
Frumoase păsări repezi, la car văzusem
cum te aduc spre noi, cu bătăi de aripi.
Ce repede zburau. Tu, de trei ori slăvită,
cu chip zeiesc, ales, ai surâs spre mine,
m-ai întrebat ce am de te chem într-una
și ce vrea, turburat, zbuciumatu-mi suflet –
– ”Pe cine ai vrea tu să-ți aducă Pito
Iubirii tale, deci ? De ce suferi Sapho?
Fugind de tine, el în curând spre tine
o să alerge și-o să-ți stea alături!
De nu-ți primește darul, – în curând el însuși
Va fi să-ți deie daruri. Și de nu te place
Curând te va iubi, ca prins de flăcări.”
Deci vino iarăși Zeiță și fă să-mi piară
aceste gânduri grele. Și împlinește-mi
tot ce-mi dorește inima. Te chem, Zeițo!
(Imn catre Afrodita)
Pestii din apa-s tacuti, dobitoacele de pe pamant sunt zgomotoase, pasarile din vazduh canta. Omul insa are intr-insul tacerea marii, larma pamantului si muzica vazduhului.