Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Citate cu tagul "pasari"

Prinderea acestor păsări în mijlocul vârtejului lor amețitor este distracția preferată a fiilor zdrențuiți ai Alhambrei care, cu ingeniozitatea infailibilă a marilor leneși, au inventat arta pescuitului pe cer.

(Poveștile Alhambrei)

© CCC

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare
Și nu băgăm de seamă că, în loc
Rămâne un deșert de disperare.

Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o șovăire
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire.

Ne răsucim pe-un așternut posac,
Însingurați în doi, din lașitate
Mințindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate.

Ne pomenim prea goi într-un târziu
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă,
Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai știm că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare
Și nu băgăm de seamă că, în loc
Rămâne un deșert de disperare.

(În fiecare zi)

Prea multe păsări cardinale

Între iluzii se rotesc,

Contaminînd cu ascensoare

Misterul nostru pămîntesc.

 

Îmbătrînim de fericire

Într-o mansardă fără flori

Dresînd păpuşi fără adresă

Pentru serbările din zori.

 

Visăm frumos aceeaşi moară

Ascunsă-n tragicul bufon

Şi măcinăm aceleaşi lacrimi

Când dau părinţii telefon.

 

Sîntem lucizi pînă la sînge,

Nedespărţiţi pînă la cer

Şi nici nu ştiu după iubire

Ce se cuvine să-ţi mai cer.

 

E prea frumos la tine-n suflet,

E prea tîrziu la mine-n gînd,

Împărtăşim aceeaşi taină,

Dar nu se ştie pînă cînd.

 

Cuvintele îşi pierd căldura

Într-un sărut de protocol

Şi tot mai vinovate păsări

Dau eşafoadelor ocol.

 

Sub fruntea mea se face noapte,

În ochii tăi se face zi

Şi renunţăm să mai cunoaştem

Ce stele ne-ar putea păzi.

 

Pecetluim cu definiţii

Aceste stranii convorbiri,

Rememorînd la despărţire

Balada blondelor iubiri.

(Balada blondelor iubiri, vol. Înalta fidelitate, 1977)

Privighetoare-a nopţii, ce aştri făcuţi plângeri
ce flori făcute-acorduri, în inima ta cântă?
Tu, pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri
sorbi apa cea curată ce-ţi moaie guşa sfântă?

Ca vocea ta să fie-n triumf stăpână peste
noaptea de mai, ce muzici se despletesc în spaţii
naintea ta, din pieptul tău mic suind pe creste,
imense ca o mare şi-un cer de incarnaţii?

Oare atlazul lunii ţi-astupă fina urnă
cu giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?
Un zeu îţi cântă-n suflet? Din ce adânc nocturnă
eternitate ciocul tău ciuguleşte stele?

(O privighetoare)

A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii.
E verdele grădinii nou nestemat tezaur;
Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii
Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur.

Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte
Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: – apus de soare.
Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte
Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare.

(A luat cu sine vântul)

(traducere de Ion Frunzetti)

Totul serbează

Și cântă împrejur:

Valea-nflorită,

Aprinsul azur!

 

Și tremură orice

Frunza pe ram!

Stăpân pe huceaguri

E-al păsării neam!

 

Dorul din piept

Nu-l stăvilești!

Să vezi! Să auzi!

Acum să trăiești!

 

Iubire! viața

Îți este dragă;

Tu ai creat

Lumea întreagă!

 

Tu dărui – frunza

Bătrânului nuc;

Lanului – aur,

Ramului – suc.

 

Vino la mine

Chip îngeresc!

O, cum mă iubești!

Cum te iubesc!

 

Când lăcrămioara

Răsare-n desis,

Și pasărea – cerul

Îl ia pieptiș!

 

Doar dragostea ta

Îmi trebuie mie,

Ea-mi dăruie viață

Și bucurie!

 

Există în toate

Un dor de-a trăi –

Fi-vei ferice

De mă vei iubi!

(Cântec de mai)

(trad. Nicolae Dabija)

Din somnul orb de noapte-ntunecoasă

De unde-au stat departe de frumos

Se reîntorc livezile acasă

În rochii înflorite până jos

 

E primăvară, iarăşi primăvară!

Pe fiecare margini de făgaş

Îşi scot strămoşii degetele-afară,

De ghiocei, de crini, de toporaşi

 

Se simte iarăşi mirosul câmpiei

Din nou aruncă soarele pojar

La cântecul înalt al ciocârliei

Ies roadele cu capetele-afar’

 

Aruncă ziua peste tot cu vrăbii

În codri cucii iară-au năvălit

Se bat cu gâtul păsările-n săbii

Şi glasurile-şi dau la ascuţit.

(Primăvara)

Pe tron de aur, tu Afrodita eternă

Frumoasă fiică-a lui Zeus, eu te rog fierbinte

nu-mi pune în suflet

amărăciuni și doruri,

ci ca deunăzi când ai venit ascultându-mi

din depărtare strigătul meu și oftatul

și părăsindu-ți mândrul palat de la zare,

porneai spre mine albă, în carul de aur, –

tu vino iarăși!

Frumoase păsări repezi, la car văzusem

cum te aduc spre noi, cu bătăi de aripi.

Ce repede zburau. Tu, de trei ori slăvită,

cu chip zeiesc, ales, ai surâs spre mine,

m-ai întrebat ce am de te chem într-una

și ce vrea, turburat, zbuciumatu-mi suflet –

– ”Pe cine ai vrea tu să-ți aducă Pito

Iubirii tale, deci ? De ce suferi Sapho?

Fugind de tine, el în curând spre tine

o să alerge și-o să-ți stea alături!

De nu-ți primește darul, – în curând el însuși

Va fi să-ți deie daruri. Și de nu te place

Curând te va iubi, ca prins de flăcări.”

Deci vino iarăși Zeiță și fă să-mi piară

aceste gânduri grele. Și împlinește-mi

tot ce-mi dorește inima. Te chem, Zeițo!

(Imn catre Afrodita)

Pestii din apa-s tacuti, dobitoacele de pe pamant sunt zgomotoase, pasarile din vazduh canta. Omul insa are intr-insul tacerea marii, larma pamantului si muzica vazduhului.

Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea
să cresc
lângă fereastra ta, te-aş auzi
şi-n voie te-aş privi întreaga zi.

M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face cuib
pe creanga mea,
şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze ţi le-aş da.

Prin geamul larg deschis,
de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.

Spre toamnă m-aş juca,
zvârlindu-ţi mere
şi foi de aur roşu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ţi-aş apăra obloanele de ploaie.

Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară
de primăvară, când va fi şi lună,
va trece prin grădină-o zână bună,
făcându-mă femeie să fiu iară.

Atuncea sprijinindu-mi de pervaz
genuchiul ud de frunze şi pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă şi cu lună pe obraz,
eu ţi-aş sări în casă, şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aş începe să zâmbesc.

(Vis vegetal)

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.