Citate despre Iubire

O mare aversiune in prezent este adesea singurul semn al unei mari iubiri din trecut. © CCC

A fost un trubadur odinioară Ce s-a-ndrăgit de-o castelană; dar Închisă-n turnul ei de fildeș rar, Frumoasa lui zăcea ca o comoară.   Atunci și-a-ntrupat într-o vioară Întregul sufletului său amar Și l-a trimis iubitei sale-n dar, Lăsându-se de dragul ei să moară.   Te-ascult cântând un tainic menuet… Și-mi pare că fantasticul poet Și-a-ncredințat vioarei tale rana;   Te-ascult cântând cu gândul în trecut Și-mi pare că suspină castelana De dorul trubadurului pierdut. (Unei violoniste)

Ma gandesc la toate capcanele care ma asteapta si pe care incerc sa le evit. Iubirile de cateva zile care nu iti lasa apoi decat un gust amar si inima un pic mai franta. Pentru ca ai oferit prea mult, fara a calcula, fara a te proteja. Nu, mulțumesc, sfarsesti prin a te epuiza, prin a te leza. Sa nu cazi in facilitate. Trebuie sa stii sa rezisti. (Mama…) © CCC

Iubirea, ca si focul, nu poate exista fara o miscare continua; ea moare indata ce inceteaza de a spera sau a se teme.

Cauta iubirea cu inima, nu cu capul.

Intregul univers se supune Iubirii; iubiti, iubiti, orice altceva nu inseamna nimic. © CCC

Bărbatul caută, fecioara așteaptă, femeia atrage. (Dragostea)

Precum aduce-n sârg cu sine Spre ţara de-unde-a fost gonit Un rege-n furie-oştiri străine, Aşa vedeam un vânt grăbit Cu norii după el cum vine.   Urlând le cârmuia cărarea Purtându-i în năvală orbi, Părea că varsă-ndepărtarea Şi mii de lupi şi mii de corbi De-a valma să-nspăimânte zarea.   Silit-au codri mari să mugă Şi-n turn, de unde-i supăra Al clopotelor cânt de rugă, Trăsniră, şi-un potop era Urgia ce-au făcut-o-n fugă.   Cu ei o noapte-nfricoşată Ca iadul peste văi trecu: Dar însăşi parcă-nspăimântată De-atâta spaimă ce făcu, De-abia veni, pierind deodată.   S-a dus cum a venit. Departe Spre-adâncul orizont s-a dus Şi spaime-acum pe-acolo-mparte. Şi iar s-a luminat pe sus Şi râde soarele lui marte! (Furtuna primăverii)

Când iubești cu sufletul, lumea inutilă din jurul tău dispare și iubirea ta creează o altă lume nouă. (Mariana) © CCC

Ah! Să vină dragostea. Doar privirea ei poate face ca focul să te mistuie, O! Lume, și să te elibereze! (Poem)

Îmi iau adio din privire, Căci gura nu-l poate rosti, Prin locurile de iubire Mă-ntorc să le găsesc pustii.   Ce tristă e făgăduința Chiar credincioasei amintiri! Ți-i rece mâna, iar ființa Încremenită-n reci simțiri.   Barem o cladă sărutare Atâta m-ar fi fermecat, Precum ne bucură o floare Culeasă-n Martele-nnorat.   Dar, vai, vreo orhidee rară Să ți-o culeg eu nu mai știu; Când pentru tine-i primăvară, La mine-i toamnă, și-i târziu. (Despărțire) Traducere de N. Porsenna

Dragostea e ca pojarul. Toți trebuie să trecem prin ea. © CCC

În sufletul meu, primăvara iubirii Nu va înlocui vremea furtunoasă. (Străinul: Poezie aleasă) © CCC

Ceea ce fac și ceea ce visez te include pe tine, așa cum vinul trebuie să aibă gustul propriilor struguri. © CCC

Nu voi iubi niciodată altă femeie şi tu rămâi în mintea mea şi în sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele, singura mea aspiraţie, şi viaţa cu tine, singura mea speranţă.

Nu se poate opri o inimă să iubească. Proverb canadian © CCC

Frumusețe, faimă, virtute, găsesc totul în ea. De cinci ani întregi o văd în fiecare zi, Și mereu cred că o văd pentru prima dată. (Berenice, replica împăratului roman Titus despre regina Iudeii, Berenice) "Titus, care o iubea cu pasiune pe Berenice și despre care se credea că i-a promis că se va căsători cu ea, a trimis-o din Roma, în ciuda lui și în ciuda ei, în primele zile ale imperiului său”. (Jean B. Racine) © CCC   Beauté, gloire, vertu, je trouve tout en elle. Depuis cinq ans entiers chaque jour je la vois, Et crois toujours la voir pour la première fois.

O iubesc pe Albă-ca-Zapada Mi se-nlăcrimează rece spada Când ajung în faţa ei şi-o văd, O iubesc pe Albă-ca-Zăpada Şi albastrul ochilor prăpăd.   Uneori ea spune şi cuvinte Cum ar fi că frigul e frumos, Dar îmbrăţişarea mea fierbinte Ar putea s-o dea din sine jos.   Legea ei e depărtarea noastră, Ca să fie, nu o vom avea. Fulgeră o lacrimă albastră Şi mă tem că se topeşte ea.   Îmi păstrez în drob de gheaţă spada Nici n-aştept să se mai facă zi, Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada S-o ating, dar fără-a o topi.   Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este Să îngheţ păzind-o vinovat, Şi mă tem că va fugi-n poveste Şi-o să moară la vreun dezgheţat.   Țurțure înmiresmat mi-e spada, Să despice-n jurul ei femei, O iubesc pe Albă-ca-Zăpada Şi-am să mor în basm de dragul ei.

Astfel natura – această natură sălbatică, păgână a pădurii, nicicând subjugată încă de legile omeneşti şi nici luminată de un adevăr mai înalt – lua parte la fericirea celor două suflete! Iubirea, fie ea nouă, fie trezită dintr­-un somn de moarte, răspândeşte totdeauna lumină, căci ea umple inima de atâta strălucire, încât aceasta se revarsă asupra lumii înconjurătoare. (Litera stacojie)

Supremul merit al fiintei ganditoare e acela de a putea actiona la maximum asupra imprejurarilor, nepermitandu-le decat un minim de actiune asupra ei.