Citate de Epicur

Toate actiunile noastre trebuie sa tinda sa ne abata de la suferinta si neliniste. In clipa cand am atins acest tel, toate furtunile sufletului se imprastie, deoarece fiinta noastra nu mai rataceste spre lucruri care-i lipsesc si nici nu cauta altele prin care ar putea sa-si acopere nevoia de sanatate sufleteasca sau fizica. Caci noi urmarim placerea numai atunci cand suferim de lipsa ei. In momentul cand nu mai suferim, nu avem nevoie de placeri. De aceea sustinem ca placerea este inceputul si telul unei vieti fericite. Placerea este, dupa noi, cel mai insemnat bun al naturii… Cand sustinem ca placerea este scopul suprem, nu ne gandim la placerile destrabalatilor si ale simturilor, asa cum pretind cativa nestiutori care combat si deformeaza invatatura noastra, ci ne referim numai la lipsa suferintelor fizice si psihice… Nu exista viata placuta fara intelepciune, onestitate si dreptate, iar acestea nu pot fi despartite de placere. Cine nu traieste rational, onest si drept, acela nu are o viata fericita.

Ca sa-ti justifici existenta, ai nevoie nu numai de paine, ci si de o idee morala.

Nu exista o dreptate in sine, ci numai intelegerile reciproce, de la caz la caz, in care partile se angajeaza sa nu-si faca rau unele altora. Nedreptatea nu este un rau in sine, ci porneste numai din teama si banuiala ca ar putea sa indure asprimea ispasirii si a pedepsei. Nu este cu putinta ca cel care a facut pe ascuns o nedreptate, impotriva pactului stabilit intre oameni, sa ramana nepedepsit. In comunitate, dreptatea este aceeasi pentru toti; deoarece tot ce promoveaza intelegerea reciproca este folositor.

Ca sa se realizeze macar o parte in viata, idealurile in sine ale spiritului trebuie sa fie cu totul irealizabile, absolut utopice.

Cunoasterea greselilor e inceputul salvarii.

Adevarata libertate este a aceluia care isi este de ajuns lui insusi.

Trebuie sa te faci sclavul filosofiei ca sa ai parte de adevarata libertate.

Cu ajutorul realului traim, prin ideal existam.

Ceea ce cerem noi este ca lumea sa devina pura si sa se poata trai in mijlocul ei.

Nici o placere nu este un rau prin sine insasi. Efectele unor placeri ne aduc insa, uneori, o multime de neajunsuri.

Inteleptul stie ca evenimentele sunt prilejuite uneori de intamplare, iar alteori de noi insine... El mai stie ca ceea ce vine de la noi este liber de tirania judecatii exterioare, putand fi insotit de elogii sau de blam… Numai intr-o mica masura se conduce inteleptul dupa datele intamplarii. Faptele mari si esentiale sunt produse si dirijate acum, si in viitor, in tot timpul vietii, de catre ratiune.

Noaptea, e frumos sa crezi in lumina.

Paradisul lui Dante, aceasta sublima expresie a idealului, acest albastru vesnic nu se gaseste decat in suflet.

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea prin inimă neagră de codru trecea. Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea, cânta dintr-un fluier de os şi zicea: - Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse mistreţul cu colţi de argint, fioros, ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse copita şi blana şi ochiul sticlos... - Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne, mistreţul acela nu vine pe-aici. Mai bine s-abatem vânatul cu coarne, ori vulpile roşii, ori iepurii mici ... Dar prinţul trecea zâmbitor înainte privea printre arbori atent la culori, lăsând în culcuş căprioara cuminte şi linxul ce râde cu ochi sclipitori. Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte: - Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn mistreţul cu colţi de argint, nu departe: veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!... - Stăpâne, e apa jucând sub copaci, zicea servitorul privindu-l isteţ. Dar el răspundea întorcându-se: - Taci... Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ. Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri: - Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher, mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri: veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!... - Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci, zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ. Dar el răspundea întorcându-se: - Taci... Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ. Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste: - Priviţi unde-şi află odihnă şi loc mistreţul cu colţi de argint, din poveste: veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!... - Stăpâne, e luna lucind prin copaci, zicea servitorul râzând cu dispreţ. Dar el răspunde întorcându-se: - Taci... Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ. Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii cum stă în amurg, la izvor aplecat, veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii îl trase sălbatic prin colbul roşcat. - Ce fiară ciudată mă umple de sânge, oprind vânătoarea mistreţului meu? Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge? Ce veştedă frunză mă bate mereu?... - Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul, chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci. Ascultă cum latră copoii gonindu-l... Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci. Mai bine ia cornul şi sună întruna. Să suni până mor, către cerul senin... Atunci asfinți după creștete luna şi cornul sună, însă foarte puţin.

Spre seară, printr-un sătișor Din Alpi, un tânăr călător Trecea purtând prin nea și vânt Un steag cu-acest străin cuvânt: Excelsior!   Sub geana-i ochiu-ntunecos Sclipea ca paloșul tăios, Și, ca din corn de-argint, senin, Suna cuvântul cel strãin: Excelsior!   Lumini de prin bordeie, rar, Băteau în față-i, și, bizar, Ghețarii-n noapte străluceau, Și straniu buzele-i șopteau: Excelsior!   — E un prăpăd în munți acum! — Îl sfătuiește-un moș pe drum — Pârâul e șuvoi turbat... El murmură ne-nduplecat: Excelsior!   — O, vin', o fată i-a șoptit, La pieptul meu, pribeag trudit! În ochi-albaștri-nlăcrimați Privește-oftând, înalț-un braț: Excelsior!   — O, nu intra-n brădetul des, Lavinele în drum îți ies! Îi strigă-n vale un păstor. El pasă drept, nepăsător: Excelsior!   Și-n zori, când clopotul din schit, Vibrând sonor și lămurit, Pe frați la rugă i-a chemat, Din stele-un glas a răsunat: Excelsior!   Și câinele-a descoperit Un pelerin întroienit. Pe pieptul său un steag — drept scut — Cu-acel cuvânt necunoscut: Excelsior!   Și tainic mortul surâdea Spre soarele ce răsărea, Și mândru, ca o stea căzând, Căzu din cer un strigăt blând: Excelsior! (Excelsior!)

Idealul unui zeu este de a deveni om, stiind ca isi va regasi puterea, iar visul omului, este de a deveni zeu fara a-si pierde personalitatea.

Cine nu s-a legat in tinerete, cu legaturi trainice, de vreo opera mare si minunata, sau cel putin de o munca simpla, dar folositoare si cinstita, acela poate sa-si considere tineretea pierduta fara urme.

Nu ne ajunge sa nu murim de foame sau de frig, ne mai trebuie inca ceva. Ne mai trebuie o idee care sa ne calauzeasca si sa ne inalte. Ideea este cea care porunceste in tot ce facem, este cea care ne da un sentiment de impacare cu noi insine, lamurindu-ne asupra rostului existentei noastre.

Viata omului numai atunci e pretioasa cand urmareste un ideal.

De vrei să trăieşti fără supărări, socoate cele ce sunt să se întîmple.