Citate despre Generatie

Dar a venit 1944: ocupaţie sovietică, închisori, teroare, schimbări de istorie şi de destine. Tata, ascuns ani de zile, cu pământul, casa şi pensia luată, sora mea eliminată din liceu pentru origine nesănătoasă. Eu, cu specialităţi burgheze: Engleza, Germana, Istoria artelor, Drept internaţional… Trebuia să întreţin familia. Singura soluţie găsită de o prietenă în aceeaşi situaţie: Institutul Maxim Gorki. De acolo, unde nu se cerea nici o origine socială, nici autobiografii, am ajuns la Editura de Stat, redactor. Iar de aici, prin şeful secţiei, care-mi fusese coleg de conservator, Silvian losifescu, om fin şi cultivat, deşi idealist, am ajuns asistent la catedra de Literatură Română, cu acordul lui G. Călinescu, în 1949… Iar după 1965, în cei zece ani de deschidere, am putut circula în lume purtând cu mine aceleaşi valori. Am format generaţii întregi în duh românesc şi chiar creştin, prin cursurile şi scrierile mele, dar cu ce strategii, numai eu ştiu! După 1980, însă, atmosfera era irespirabilă, deşi eram încă director la Institutul «G. Călinescu». M-am putut desfăşura liber în ultimii ani doar ca director al Accademiei di Romania din Roma, între anii 1991–1996… (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Timpul în care trăim este un timp ciudat. Pretutindeni pe planetă doar disarmonie, lipsă de unitate, învrăjbire și mai cu seamă o tendință de secularizare cum n-a mai fost alta, promovată, parcă, de forțe oculte.

Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieşi cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste şi de aceea lumea nu le iubeşte.

În momentul de faţă, mai bine zis în ultimii doi ani, am ţinut câteva conferinţe tinerilor de la Iaşi, de la Alba Iulia, unde am vorbit de trei ori, arătându-le ce înseamnă valoarea unei culturi naţionale, ce importantă este pătrunderea în aceste valori, ce preţ are înţelegerea continuităţii. Pentru că aici văd eu un punct negru, foarte periculos. Nu mai pricepe nimeni necesitatea continuităţii în cultură. Cultura e alcătuită, nu?, din etape. Fiecare cultură naţională este alcătuită din etape. Fiindcă eu nu mă refer la globalizare. Globalizarea în materie de cultură nu e posibilă. Eu spun că este o utopie. Cum o să globalizezi culturile? Fiecare naţiune are identitatea ei specifică. Cum o să amesteci şi să rezolvi toată treaba asta? Niciodată n-o să se poată face. Atunci ne gândim fiecare la propria noastră identitate culturală, pe care trebuie să o păstrăm neatinsă. Asta se cere să înţelegem. Pentru că, aşa cum zic, etapele se succed şi din una naşte cealaltă. Nu se produc falii între etape. Şi un asemenea lucru trebuie înţeles de tinerii noştri şi mai cu seamă de artiştii, mai ales de scriitorii, gânditorii, plasticienii, muzicienii. Totul se continuă. Nu începem să contestăm valorile trecutului, pentru că noi descindem din ele. Vrem sau nu vrem. Aceasta este eroarea pe care o comit cei tineri. Nu cutare poet n-a lăsat nici o urmă. Ei! contestarea lui Eminescu este de o durere şi gravitate fără seamăn. Contestăm valorile trecutului, Bălcescu am auzit că a fost injuriat, într-un recent articol al cuiva, că ar fi făcut atâta rău culturii româneşti. Ei!, bine, cum poţi să spui astfel de lucruri? Oamenii de la 1848 au fost cei care au împins cultura înainte, ne-au europenizat într-un anume fel. Să nu uităm asta! Gândiţi-vă la Ion Ghica, care a fost un european admirabil. Ambasador la Londra. Alecsandri – ambasador la Paris. Costache Negri. Toţi, boieri sau boiernaşi, aveau legături mari cu Occidentul. Şi Bălcescu s-a numărat printre ei. Mi-aduc aminte, săracul!, scrie într-o scrisoare, fericit, am smuls astăzi o bucată de catifea roşie din tronul lui Louis Philippe. Sunt nişte realităţi care ne unesc, ne fac să ne simţim europeni. Şi noi contestăm aceste legături. Şi Napoleon al III-lea a participat sentimental şi chiar politic la unirea noastră din 1859. Să nu scăpăm din vedere că 1848 a avut meritele lui foarte mari.

E greu, dar deosebit de folositor sa te concepi pe tine insuti in psihologia varstei tale, sa intelegi ca nici o gene­ratie, nici o varsta nu poseda normele necesare pentru a judeca celelalte generatii, sa stii sa-ti iei locul, dupa rang si grad, in omenirea, istoria sau natiunea in mers…omul traieste din mostenirea sociala pe care i-au lasat-o pa­rintii si traieste pentru a transmite o alta mostenire copiilor sai. Din punct de vedere social si intelectual, el cunoaste, asadar, trei generatii: a lui, generatia precedenta care l-a pregatit si de care s-a despartit, generatia urmatoare pe care o pregateste si care se desparte de el.

Venirea lui Carol al II-lea a schimbat dintr-o dată climatul politic românesc. Pentru mine anii aceştia au coincis cu adolescenţa mea extrem de activă, până când boala m-a scos din circuitul existenţei normale. Dar în ţară nemulţumirile creşteau, începuse să se discute politică, opiniile se ciocneau tot mai acerb, până când regele a fost silit să abdice. (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Copilăria mea s-a desfăşurat într-o atmosferă de linişte, de bună stare şi chiar de euforia unei vieţi patriarhale. Deşi era vremea tramvaielor cu cai, iar felinarele cu gaz aerian erau aprinse la căderea serii de un personaj umil, totdeauna binevenit, iar gardistul (poliţistul) trecea noaptea pe lângă case şi fluiera ca să ne dea de veste că totul este în ordine, mă simţeam foarte în largul meu. (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Cred că sunt, dacă nu chiar prima, una dintre primele persoane care au lansat această formulă a apartenenţei la Galaxia Gutenberg, la Galaxia Cărții. Încă de acum câţiva ani, la Conferinţa de la Snagov despre economie şi cultură, mi-am exprimat temerile în legătură cu înlocuirea cuvântului prin imagine, cu competiţia între televizor şi computer pe de o parte, şi carte pe de alta. Insesizabil încă pentru foarte mulți, pericolul transmiterii informaţiel şi comunicării pe aceste căi creşte vertiginos în raport cu folosirea tot mai redusă a cărţii. Exemplele pe care le dădeam atunci despre cățiva tineri pasionaţi de televizor şi aşi în materie de jocuri pe computer, dar care nu citiseră nici o carte în afară de manuale, erau câteva, cunoscute de mine. De atunci, exemplele s-au înmulţit enorm, dovadă rezultatele catastrofale din ultimii ani la capacitate şi la bacalaureat. S-a făcut mult haz de răspunsurile aberante, dar puţini ne dăm seama încotro mergem cu aceşti tineri care, părăsind lectura, se îndepărtează implicit de bogăţia limbii. Vocabularul lor e tot mai sărac, mai degradat, dar această împuţinare exprimă probabil, din nefericire, şi o slăbire a puterii de judecată, a coerenţei ideilor (dacă vor mai avea idei). Căci cuvântul scris rămâne în minte şi se aşează, zideşte, ordonează, în vreme ce succesiunea rapidă, fuga imaginilor influenţează negativ procesul gândirii, făcând din privitor un receptor pasiv, incapabil de reacţie mentală personală. Ne dăm seama ce se va întâmpla cu generaţiile viitoare din care noile forme de învăţământ nu vor mai face oameni de cultură, discheta de care se face atâta caz neputând înlocui niciodată vechiul şi credinciosul prieten, cartea. Să-mi fie îngăduit ca, după aproape 40 de ani de profesorat universitar, să preţuiesc valoarea acestui prieten, socotindu-mă cetăţean credincios al Galaxiel Gutenberg si să mă tem de efectele grav nocive pentru intelect şi spirit ale galaxiei televizorului şi computerului.

In baza serviciilor facute de catre generatiile trecute, omul este dator fata de generatiile viitoare.

Am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiți, personalități, modele.

Cati oameni sunt intr-un singur om? Tot atatia cate stele sunt cuprinse intr-o picatura de roua sub cerul cel limpede al noptii.

…Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atît de activă şi atît de plină, încît un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege, iar maturitatea le ignoră, vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung pînă aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vîrsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decît lucrurile materiale, iar restul este uitat. Fiecare an care mi se dădea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinereţe că am să trăiesc cam 60 de ani, n-am să ajung pînă la 70. Am avut întotdeauna obsesia morţii iminente. Cu fiecare an care trecea, încercam să adaug ceva la mine, la persoana interioară, căci persoana exterioară nu mă interesa. Cînd eram în viaţa publică, fiecare an însemna încă o posibilitate de a răspîndi cultura, de a forma cultura, de a răspîndi ceva din traseul fiinţei mele. […] Bătrîneţea nu este o povară. Acum, pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo»…

Bunicul şi casa şi grădinile lui constituiau cea mai mare bucurie a copilăriei mele, iar acum amintirile mi le aduc în suflet ca pe o oază de linişte şi frumusete paradisiacă.

E foarte important să precizăm drumul de apucat de acum înainte. Şi foarte important să gândim mai serios la învăţământ, la Biserică şi în primul rând la familie. Nucleul formării unei personalităţi este familia. Or, în clipa în care familia se dizolvă, personalitatea nu se mai poate forma. Nu trebuie să ignorăm asta. Este un dat elementar. Nu se spunea, pe vremuri, «n-are şapte ani de acasă»? Acum nu se mai zice, că n-au. De ce? Nu prea mai are nimeni măcar un an de acasă… Nucleul a fost nu numai slăbit, nu numai risipit, dar tinde să dispară. (…) Dacă tu nu vii de acasă în cei şapte ani cu sufletul, sufleţelul cât de cât modelat, atunci e greu să o înceapă şcoala chiar de la capăt cu tine. Însă învăţământul trebuie, totuşi, eu nu pot să spun revizuit, pentru că s-a revizuit, după părerea mea, într-un mod cu totul nepotrivit, să revină în matcă. Învăţământul a devenit pur şi simplu un loc de informaţii. Nimic formativ. Toate disciplinele, sau cele mai importante, sunt cele care privesc economia, comerţul, finanţele şi informatica, tehnica. Nimic altceva. Disciplinele umanistice? Ah! Cine mai învaţă latina? Cine mai învaţă greaca? Nici nu se mai pune problema. Dimpotrivă, sunt considerate, am impresia, aşa, cu oarecare dispreţ. Când am vorbit despre umanismul antichităţii clasice greceşti, mi s-a râs în nas. Şi stau şi mă gândesc ce se poate întâmpla în atari condiţii.

Antichitatea rămâne depozitul de modele pentru umanitatea obosită, care simte nevoia să se întoarcă spre obârşii, spre a primi putere. E ca şi cum sumero-babilonienii ar citi din nou cosmogonia, pentru a întineri timpul îmbătrînit al contemporaneităţii.

O generatie reactioneaza de obicei impotriva generatiei precedente… O generatie nici nu incepe si nici nu sfarseste intr-un punct precis. Ea apartine unei continuitati.

În lumea familiei, domneau rânduieli vechi, cu vizite oarecum protocolare, cu onomastici sărbătorite ca adevărate recepţii, ca să nu mai vorbim de Paşte și Crăciun, când se strângea familia din toate unghiurile ţării. De politică nu se vorbea deloc… Lumea era mulţumită, se trăia fără griji, viaţa socială se desfăşura în armonie. (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

E in firea fiecarei generatii sa-si imagineze, cu onesta candoare, ca ea e buricul pamintului si ca de la ea incolo incepe viata universului.

Fiecare generatie vrea sa impuna generatiei urmatoare experientele ei, principiile ei, formulele ei de viata. Iar fiecare generatie proaspata le respinge, fiindca vrea sa le descopere ea pe cont propriu.