Citate despre Inaltare

Slavă Domnului, românu-i foarte talentat, dar nu trebuie să-i zăpăcești zilnic mințile cu sminteli ca să nu-și părăsească matca lui proprie, izvorâtă din niște rădăcini, dintr-o istorie a spiritului, a intelectului, a creativității însăși. Dacă nu-i pui în față modelele autentice, el ce poate să înțeleagă și să facă?

Venirea lui Carol al II-lea a schimbat dintr-o dată climatul politic românesc. Pentru mine anii aceştia au coincis cu adolescenţa mea extrem de activă, până când boala m-a scos din circuitul existenţei normale. Dar în ţară nemulţumirile creşteau, începuse să se discute politică, opiniile se ciocneau tot mai acerb, până când regele a fost silit să abdice. (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

De fapt, judecând retrospectiv, îmi descopăr un talent pedagogic, nu în sensul rece şi uscat al termenului, ci ca o dorinţă caldă de comunicare, izvorâtă din dragostea de oameni şi, deopotrivă, din cea de cultură. N-am nici un fel de ambiții, am vrut ca toţi să ajungă să ştie măcar cât ştiu eu. Deşi în setea mea de cunoaştere, niciodată satisfăcută, aveam veşnic treaz gândul imperfecţiunii mele, în ciuda faptului că citeam în cinci-şase limbi străine (+ latina). Ceea ce m-a susţinut şi mă susţine acum cu mai multă putere, a fost credinţa. N-am scos crucea de la gât niciodată, iar Biblia, spre unanima surprindere (chiar şi a mea), a rămas, cum se ştie, în fruntea bibliografiei date de catedra de istorie a Literaturii Universale şi Comparate. De aceea am convingerea că tot ceea ce am făcut pozitiv în viaţa mea a fost ocrotit de Sus.

Foarte ciudat! Sunt împărţită între tot felul de gânduri, după direcţia pe care ar putea-o urma viaţa mea de acum încolo. La neputinţele fizice am şi fost supusă. Se şi vede. La cele intelectuale, hm! încă lucrurile, hî! merg destul de bine. La cele spirituale văd că se produc o sporire şi o intensificare. Nu pot să spun ciudată, pentru că dacă aş spune aşa, ar însemna că nu mi-e apropiată, mi-e foarte apropiată şi-mi dă o mare bucurie lăuntrică. Simt din ce în ce mai mult nevoia înălţării către Cele de Sus. Către patria noastră cea adevărată. Şi cu atât mai mult mă simt atrasă către Cele de Sus cu cât împrejurul nostru parcă apare sau se construieşte altă lume decât cea în care m-am născut şi am trăit. Este vorba de o lume secularizată, în care spiritul, din nefericire, e pe cale să dispară, intelectul este în pericol din pricina părăsirii cărţii, a lecturii; oamenii fiind tentaţi de televizor, şi ceea ce pe vremuri era considerat necuviincios sau, cum spunea Noica, «erau lucruri care nu se cădeau făcute», devin legiferate, atunci înţelegeţi că mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc aici. Şi de aceea simt, probabil, nevoia acestui recul de natură spirituală.

De îndată ce un om are ceea ce este necesar, nu are nevoie decât de o înălţare a sufletului pentru a se lipsi de ceea ce este de prisos. (Principiile politicii) © CCC

Aşa cum Renaşterea a crescut şi s-a difuzat din centrul ei italian şi celelalte ţări ale Europei au primit răsunetele ei uneori cu o sută de ani întârziere, tot aşa clasicismul a pornit din Franţa, producând interesante şi particulare reacţii în alte ţări ale continentului.

Dar a venit 1944: ocupaţie sovietică, închisori, teroare, schimbări de istorie şi de destine. Tata, ascuns ani de zile, cu pământul, casa şi pensia luată, sora mea eliminată din liceu pentru origine nesănătoasă. Eu, cu specialităţi burgheze: Engleza, Germana, Istoria artelor, Drept internaţional… Trebuia să întreţin familia. Singura soluţie găsită de o prietenă în aceeaşi situaţie: Institutul Maxim Gorki. De acolo, unde nu se cerea nici o origine socială, nici autobiografii, am ajuns la Editura de Stat, redactor. Iar de aici, prin şeful secţiei, care-mi fusese coleg de conservator, Silvian losifescu, om fin şi cultivat, deşi idealist, am ajuns asistent la catedra de Literatură Română, cu acordul lui G. Călinescu, în 1949… Iar după 1965, în cei zece ani de deschidere, am putut circula în lume purtând cu mine aceleaşi valori. Am format generaţii întregi în duh românesc şi chiar creştin, prin cursurile şi scrierile mele, dar cu ce strategii, numai eu ştiu! După 1980, însă, atmosfera era irespirabilă, deşi eram încă director la Institutul «G. Călinescu». M-am putut desfăşura liber în ultimii ani doar ca director al Accademiei di Romania din Roma, între anii 1991–1996… (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Nesocotindu-mă niciodată o persoană atât de importantă [pentru a fi o personalitate marcantă a culturii române], nu m-am gândit la atributele care mă caracterizează. De altfel, de mic copil am suferit de o timiditate inhibitorie faţă de lumea din jur. M-a stăpânit toată viaţa, în ciuda jovialităţii mele. Nimeni n-a ştiut şi, probabil, n-a bănuit ce chin era pentru mine luarea cuvântului în public. Fiecare seminar, fiecare curs, fiecare conferinţa erau insoţite de un trac care-mi oprea cuvintele în gât. Făceam aproape totdeauna crize de tahicardie, din pricina efortului, a emoţiei, dar mai ales de teamă că n-am să izbutesc să spun tot ce trebuie spus, să dau auditoriului satisfacţia unei comunicări depline. Dar fie rutina, fie apropierea studenţilor de mine, mi-au dat încredere în ceea ce făceam şi în ceea ce urmăream: să le lărgesc orizontul de cultură, să-i fac să iubească literatura, să-i înalţ spre lumea valorilor. Rezultatele au fost treptat tot mai bune. Studenţii veneau la mine nu numai pentru chestiuni de specialitate, ci şi cu întrebări de viaţă, ca la un duhovnic. Până astăzi primesc mărturiile afecţiunii lor. Unii vin să mă vadă chiar la Văratec, alţii îmi scriu sau îmi trimit cărţile lor, cu calde evocări ale anilor lor de formaţie.

…Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atît de activă şi atît de plină, încît un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege, iar maturitatea le ignoră, vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung pînă aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vîrsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decît lucrurile materiale, iar restul este uitat. Fiecare an care mi se dădea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinereţe că am să trăiesc cam 60 de ani, n-am să ajung pînă la 70. Am avut întotdeauna obsesia morţii iminente. Cu fiecare an care trecea, încercam să adaug ceva la mine, la persoana interioară, căci persoana exterioară nu mă interesa. Cînd eram în viaţa publică, fiecare an însemna încă o posibilitate de a răspîndi cultura, de a forma cultura, de a răspîndi ceva din traseul fiinţei mele. […] Bătrîneţea nu este o povară. Acum, pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo»…

Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieşi cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste şi de aceea lumea nu le iubeşte.

Am avut şansa să mă nasc şi să cresc într-o familie de intelectuali şi să capăt o educație îngrijită şi complexă.

Dacă Orientul Apropiat infuzase, în Evul Mediu, o doză considerabilă de fabulos culturii europene, contactul oricât de superficial la început cu Persia, India, China etc. avea să deschidă un făgaş spre acele filoane ale spiritualităţii nici până astăzi epuizate.

Pentru mine Vrancea este o „vatră, o „țară , una din acele fericite enclave care-şi păstrează peste secole şi chiar, poate, peste milenii înfățişarea neschimbată. Străjuite de cele mai multe ori de munți, ele stau neclintite în fața furtunilor şi a invaziilor de tot felul. De aceea Vrancea, ca şi Maramureşul de pildă, respiră o putere încă neirosită în înnoiri pripite, în supunere la presiuni exterioare menite să le schimbe rânduielile străvechi. Parcă şi peisajul are o frumusețe şi o demnitate aparte. La Soveja, odată, fermecată de înălțimea şi parfumul brazilor, am simțit nevoia să mă întind în iarbă ca să le văd vârfurile profilate pe cer. Mi-am înfipt mâinile în iarba parfumată de cimbrişor şi am privit cerul. Mă simțeam ca într-o altă lume, un om vechi într-o altă lume, mai aproape de natura nepoluată. Suiau în mine energii necunoscute, ca într-un Anteu Modern, revenit la sânul mamei Gea! Mă aflam în Vrancea bunicului meu, pe care am simțit-o întotdeauna a mea „cu neascunsă mândrie". Împlântată într-o istorie veche, după cum o arată cultura populară bogată şi originală, cu poeziile, legendele, obiceiurile, jocurile cu măşti, vatra aceasta care cântă încă pe strămoaşa Tudora Vrâncioaia şi pe „moșu Ştefan (Ştefan cel Mare), vatra aceasta a fost mândră şi harnică, cu oameni liberi, răzeşi mândri şi stăpâni pe bunurile lor. Vorbind despre viața sa, Simion Mehedinți, savantul geograf, scria despre sine „țăran pe care soarta l-a depărtat de viața sănătoasă a satului unde se născuse” (adică Soveja).

Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului… Sau a banului… De aceea românul spune că “banul e ochiul dracului”. E o veche zicală și e adevărată. Te dezumanizează. Sunt atât de îndurerată de spectacolul contemporan, încât greu mă pot despătimi, privind cu indiferență împrejur. Mă uit la oameni cu dragoste, dar văd mulţi oameni lipsiţi de milă, cei care au maşini de miliarde şi pe care le schimba frecvent, dar nu ar da un leu săracilor… Sau pentru refacerea unei biblioteci, a unei case memoriale, a unei biserici… Iar asta înseamnă să-ţi pierzi sufletul, a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creaţie, spirit. Peste tot auzi manele… nişte orori. Apoi lipsa de cuviinţă; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de înjosire. Suntem cufundați în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere.

Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează.

Adevărurile sunt cam triste și de aceea, lumea nu le iubește.

Apoi războiul, care a coincis cu studenţia mea. Trebuie să mărturisesc că pe noi, cei tineri, prinşi în noutatea învăţământului universitar, războiul nu ne-a prea afectat. Viaţa studenţească a fost, totuşi, frumoasă. Aveam profesori de primă mărime şi la Drept, şi la Litere, citeam enorm la Biblioteca Facultăţii Carol I, mă pregăteam serios de examene. În acelaşi timp, participam la viaţa culturală a Bucureştiului care, în ciuda războiului, era foarte bogată… (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Antichitatea rămâne depozitul de modele pentru umanitatea obosită, care simte nevoia să se întoarcă spre obârşii, spre a primi putere. E ca şi cum sumero-babilonienii ar citi din nou cosmogonia, pentru a întineri timpul îmbătrînit al contemporaneităţii.

O generație... Ce înseamnă în fond o generație? Doar o apartenență izocronă la o scurtă etapă de istorie? Nu cred! Pentru mine, generația se extinde de la cei apropiați prin vârstă în primul rând, până la cei care ne-au modelat spiritele şi ne-au fost aproape, până la întreaga ambianță care ne-a înconjurat, la atmosfera vremii în care ne-am desfăşurat şi pe care am reprezentat-o. Mă gândesc la generația de universitari din care am făcut parte, legată de o formație comună foarte solidă, în spiritul respectului față de valori, cu conştiința misiunii de a le transmite celor de după noi.

Pentru că intrăm în zona computerului, am pierdut plăcerea de a citi. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire, şi te face să uiţi limba.