Citate despre Personalitate

Denumim spiritul unui om modul lui obisnuit de a gandi. Exista in fiecare din noi o anumita deprindere care-l stapaneste, il sileste sa priveasca mai intai aici, apoi acolo, sa priveasca vreme indelungata sau putina vreme, repede sau incet, ii sugereaza imaginile, filozofia sau zeflemeaua, pentru ca necesitatea a devenit pentru ei caracter, vointa, gust.

Numai o catastrofa generala a globului ar putea sa stinghereasca stiintele, artele si sa ingroape sub ruinele ei numele oamenilor celebri care le-au cultivat cu succes. Lumina spiritului poate sa-si schimbe climatul, dar ea e la fel de nepieritoare ca lumina soarelui.

Soarele nu-si ascunde petele cu minciuni, ci cu un prisos de lumina.

Cei carora li se da locul al doilea in mod unanim si nu cedeaza locul intai nimanui il merita incontestabil.

Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului… Sau a banului… De aceea românul spune că “banul e ochiul dracului”. E o veche zicală și e adevărată. Te dezumanizează. Sunt atât de îndurerată de spectacolul contemporan, încât greu mă pot despătimi, privind cu indiferență împrejur. Mă uit la oameni cu dragoste, dar văd mulţi oameni lipsiţi de milă, cei care au maşini de miliarde şi pe care le schimba frecvent, dar nu ar da un leu săracilor… Sau pentru refacerea unei biblioteci, a unei case memoriale, a unei biserici… Iar asta înseamnă să-ţi pierzi sufletul, a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creaţie, spirit. Peste tot auzi manele… nişte orori. Apoi lipsa de cuviinţă; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de înjosire. Suntem cufundați în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere.

In fond de ce dorim sa fim mari, sa fim genii creatoare? Pentru posteritate? Nu. Pentru a ne arata multimea cu degetul? Nu. Ci pentru a ne mentine truda zilnica in incredintarea ca ceea ce facem merita osteneala, ca este ceva unic. Pentru azi, nu pentru eternitate.

Personalitatea e cea mai mare fericire harazita oamenilor.

Toti oamenii mari au fost la inceput ignorati.

Există un proverb indian care spune că fiecare este o casă cu patru camere, una fizică, una mentală, una emoțională și una spirituală. Majoritatea dintre noi tind să locuiască într-o singură cameră de cele mai multe ori, dar dacă nu intrăm în fiecare cameră în fiecare zi, chiar dacă doar pentru a o menține aerisită, nu suntem o persoană completă. © CCC

…Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atît de activă şi atît de plină, încît un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege, iar maturitatea le ignoră, vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung pînă aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vîrsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decît lucrurile materiale, iar restul este uitat. Fiecare an care mi se dădea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinereţe că am să trăiesc cam 60 de ani, n-am să ajung pînă la 70. Am avut întotdeauna obsesia morţii iminente. Cu fiecare an care trecea, încercam să adaug ceva la mine, la persoana interioară, căci persoana exterioară nu mă interesa. Cînd eram în viaţa publică, fiecare an însemna încă o posibilitate de a răspîndi cultura, de a forma cultura, de a răspîndi ceva din traseul fiinţei mele. […] Bătrîneţea nu este o povară. Acum, pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo»…

Cei mai multi dintre noi traim in lumea exterioara si ne identificam (o facem de la trei ani) cu imaginea noastra din oglinda. Suntem cei care suntem. Cand spunem "eu", ducem aratatorul spre piept: sunt corpul meu, un lucru din lumea larga. De obicei n-avem timp de introspectie si, daca ne cautam constient propria noastra fiinta, o facem nu catre interior, ci spre suprafata mereu schimbatoare si colorata a vietii, ca un alergator care ar porni o cursa tasnind invers din start.

Când întâlnești un om cu o personalitate deosebită ar trebui să-l întrebi ce cărți citește.

Cand te afli prea aproape de un munte, nu-i vezi inaltimea.

Oamenii mari in istorie sunt aceia ale caror scopuri particulare cuprind un element esential, vointa spiritului general al lumii…Oamenii cu insemnatate istorica generala sunt aceia ale caror scopuri au o valoare universala.

Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că națiunea aceasta vrea să fie neapărat ca “altcineva”. Vrem ca “acolo”. Fiecare “acolo” este acolo, nu aici. Avem și noi “aici”-ul nostru, dar cum să le scoți din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor și ce e al nostru e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios și poate prinde. Văd ceva la vecin și vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare și nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivații, alte condiționări. Niște oameni foarte cultivați și neimplicați politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă!

Profitam de noptile de veghe ale oamenilor mari care au muncit pentru placerea noastra si a secolelor viitoare asa cum ne bucuram de roadele naturii; ni se pare ca e firesc sa le primim.

Orice persoana care e alcatuita din mai multe persoane e o persoana la puterea a doua sau un geniu.

Cât despre limbă, instrument al comunicării, ce putem spune decât că ea constituie ritmul și tonalitatea particulară a operei de artă care este cartea. Dar ştiu că din nefericire vorbesc degeaba. Frumoasa noastră limbă, atât de bogată, atât de nobil mlădiată de marile talente, de la Eminescu, la Arghezi, Blaga, lon Barbu şi până la Nichita Stănescu, loan Alexandru (ca să nu-i numesc decât pe cei mari), trece printr-un grav proces de degradare care pare şi ireversibil. După câte noutăţl citesc şi aud cu tristeţe, imi dau seama tot mai clar de generalitatea fenomenului, încurajat de „prestaţiile lingvistice" ale presei şi televiziunii, care sărăcesc, slăbesc şi vulgarizează limba. Și fenomenul cel mai periculos este că nimeni nu mai citeşte. În schimb, se scrie!! Dar cu ce conştiinţă scriitoricească? Nu se mai ştie...

Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieşi cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste şi de aceea lumea nu le iubeşte.

Suntem făcuţi şi din ceea ce nu vrem să dezvăluim. (Acrobații) © CCC