Citate despre Limba

Limba este sabia femeilor şi de aceea n-o lasă niciodată să ruginească. Proverb chinez

Daca limbajul a fost dat oamenilor pentru a-si ascunde gandurile, atunci scopul gesturilor a fost acela de a le dezvalui. © CCC

Ceea ce limbajul meu ascunde, corpul meu o spune. Corpul meu este un copil încăpățânat, limbajul meu este un adult foarte civilizat… (Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit) © CCC

Gheaţă şi pară,

cer şi fântână,

nume de Ţară:

Limba Română.

Tânăr meleag,

doină bătrână,

foşnet de steag:

Limba Română.

Floare pe ram,

bob în ţărână,

nume de neam:

Limba Română.

Clipa pe care

Vecia o-ngână,

Dorul cel Mare:

Limba Română.

Când nu vom mai fi,

din noi o fărâmă

în ea va trăi…

Limba Română.

(Limba Română)

Cred că sunt, dacă nu chiar prima, una dintre primele persoane care au lansat această formulă a apartenenţei la Galaxia Gutenberg, la Galaxia Cărții. Încă de acum câţiva ani, la Conferinţa de la Snagov despre economie şi cultură, mi-am exprimat temerile în legătură cu înlocuirea cuvântului prin imagine, cu competiţia între televizor şi computer pe de o parte, şi carte pe de alta. Insesizabil încă pentru foarte mulți, pericolul transmiterii informaţiel şi comunicării pe aceste căi creşte vertiginos în raport cu folosirea tot mai redusă a cărţii. Exemplele pe care le dădeam atunci despre cățiva tineri pasionaţi de televizor şi aşi în materie de jocuri pe computer, dar care nu citiseră nici o carte în afară de manuale, erau câteva, cunoscute de mine. De atunci, exemplele s-au înmulţit enorm, dovadă rezultatele catastrofale din ultimii ani la capacitate şi la bacalaureat. S-a făcut mult haz de răspunsurile aberante, dar puţini ne dăm seama încotro mergem cu aceşti tineri care, părăsind lectura, se îndepărtează implicit de bogăţia limbii. Vocabularul lor e tot mai sărac, mai degradat, dar această împuţinare exprimă probabil, din nefericire, şi o slăbire a puterii de judecată, a coerenţei ideilor (dacă vor mai avea idei). Căci cuvântul scris rămâne în minte şi se aşează, zideşte, ordonează, în vreme ce succesiunea rapidă, fuga imaginilor influenţează negativ procesul gândirii, făcând din privitor un receptor pasiv, incapabil de reacţie mentală personală. Ne dăm seama ce se va întâmpla cu generaţiile viitoare din care noile forme de învăţământ nu vor mai face oameni de cultură, discheta de care se face atâta caz neputând înlocui niciodată vechiul şi credinciosul prieten, cartea. Să-mi fie îngăduit ca, după aproape 40 de ani de profesorat universitar, să preţuiesc valoarea acestui prieten, socotindu-mă cetăţean credincios al Galaxiel Gutenberg si să mă tem de efectele grav nocive pentru intelect şi spirit ale galaxiei televizorului şi computerului.

Pe tărâmul artelor este cu neputință să desemnezi un creator ca fiind cel mai mare. Nici dintre muzicieni, nici dintre pictori ori sculptori, cu atât mai puțin dintre poeți nu poți alege unul singur, deoarece se găsesc oricând şi oriunde atâția care-l concurează la întâietate. Cu atât mai grea e selecția când e vorba de o opțiune personală. Şi mai spinoasă încă în cazul unui profesor de Literatură universală şi comparată, cum am fost eu şi care a vagabondat prin culturi şi epoci diverse, căutând, cântărind, alegând valori. Cum să nu rămâi copleşit de Homer şi tragicii greci (am scris o monografie despre Sofocle, dar îl prețuiam mult şi pe Eschil), cum să nu te înfioare poezia dantescă în plin Ev Mediu! Dar Renaşterea târzie şi titanii ei! Şi aşa mai departe. Şi doar în Europa! Astfel încât, nu mă pot mărgini la unul singur dintre poeți, deşi steaua mea fixă pe cerul poeziei rămâne Eminescu, pentru rațiunile explicate în toate cărțile mele despre el. Cu Shakespeare am păstrat cea mai respectuoasă intimitate, intrând în cele mai mărunte detalii ale textelor sale, prin confruntarea cu traducerile româneşti, pe vremea când eram şi redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA). De altfel, inițierea în analiza „marelui Will" am primit-o de la marele meu dascăl, Dragoş Protopopescu, cel mai de seamă shakespearolog romăn, în neuitatele sale seminarii din vremea studenţiei. Am tradus şi câteva sonete, am scris despre ele, demonstrând platonismul inspirației, atât de la modă în epocă. Lucrarea de licență, susținută cu prof. Leon Levițchi, i-am consacrat-o lui. Am scris şi despre câteva din tragediile lui, acea operă care însumează o viziune a întregii condiții umane şi care-şi păstrează până azi adevărul şi prospețimea. După el, vine Goethe, spiritul universal, neo-clasicul, de care de asemenea mă simt foarte legată şi de care m-am ocupat. Însă cum volumul englez al operelor complete shakespeariene şi numeroasele volume în germană ale lui Goethe sunt greu de transportat în vacanță, iau cu mine volume izolate din cei pe care îi simt mereu alături: Rilke, Mallarmé, Valéry. Dar nu lipsesc nici Hölderlin, John Keats sau Novalis. Vedeți, nu e doar unul! Poezia, ca și muzica şi rugăciunea, îmi sunt de nedespărțit, cuvântul şi sunetul fiind o adevărată hrană a omului lăuntric.

Poti folosi orice limbaj doresti, niciodata nu poti spune altceva decat ceea ce esti.

Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului… Sau a banului… De aceea românul spune că “banul e ochiul dracului”. E o veche zicală și e adevărată. Te dezumanizează. Sunt atât de îndurerată de spectacolul contemporan, încât greu mă pot despătimi, privind cu indiferență împrejur. Mă uit la oameni cu dragoste, dar văd mulţi oameni lipsiţi de milă, cei care au maşini de miliarde şi pe care le schimba frecvent, dar nu ar da un leu săracilor… Sau pentru refacerea unei biblioteci, a unei case memoriale, a unei biserici… Iar asta înseamnă să-ţi pierzi sufletul, a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creaţie, spirit. Peste tot auzi manele… nişte orori. Apoi lipsa de cuviinţă; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de înjosire. Suntem cufundați în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere.

Limba este arhiva istoriei... Limba este poezia-fosila.

Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.

Limba unui popor este cartea lui de identitate.

Timpul în care trăim este un timp ciudat. Pretutindeni pe planetă doar disarmonie, lipsă de unitate, învrăjbire și mai cu seamă o tendință de secularizare cum n-a mai fost alta, promovată, parcă, de forțe oculte.

Limba trebuie sa fie acordata ca o vioara.

Exista oare ceva mai frumos pentru un popor decat limba stramosilor sai?

Dar a venit 1944: ocupaţie sovietică, închisori, teroare, schimbări de istorie şi de destine. Tata, ascuns ani de zile, cu pământul, casa şi pensia luată, sora mea eliminată din liceu pentru origine nesănătoasă. Eu, cu specialităţi burgheze: Engleza, Germana, Istoria artelor, Drept internaţional… Trebuia să întreţin familia. Singura soluţie găsită de o prietenă în aceeaşi situaţie: Institutul Maxim Gorki. De acolo, unde nu se cerea nici o origine socială, nici autobiografii, am ajuns la Editura de Stat, redactor. Iar de aici, prin şeful secţiei, care-mi fusese coleg de conservator, Silvian losifescu, om fin şi cultivat, deşi idealist, am ajuns asistent la catedra de Literatură Română, cu acordul lui G. Călinescu, în 1949… Iar după 1965, în cei zece ani de deschidere, am putut circula în lume purtând cu mine aceleaşi valori. Am format generaţii întregi în duh românesc şi chiar creştin, prin cursurile şi scrierile mele, dar cu ce strategii, numai eu ştiu! După 1980, însă, atmosfera era irespirabilă, deşi eram încă director la Institutul «G. Călinescu». M-am putut desfăşura liber în ultimii ani doar ca director al Accademiei di Romania din Roma, între anii 1991–1996… (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Nu noi suntem stapanii limbii, ci limba e stapana noastra.

A vorbi despre limba în care gândești, a gândi - gândire nu se poate face decât numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.

Nu ca să-mi uit limba, învăţ alte limbi, ci doar mă plimb prin grădinile altora ca să culeg flori pentru limba mea. © CCC

Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că națiunea aceasta vrea să fie neapărat ca “altcineva”. Vrem ca “acolo”. Fiecare “acolo” este acolo, nu aici. Avem și noi “aici”-ul nostru, dar cum să le scoți din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor și ce e al nostru e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios și poate prinde. Văd ceva la vecin și vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare și nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivații, alte condiționări. Niște oameni foarte cultivați și neimplicați politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă!

Ne întrebăm: cum mergem mai departe? Nietzsche zicea: „O să vină o vreme – şi a şi venit – în care nu va mai exista aproapele, ci departele nostru”. Era ateu şi recunoştea cu durere că nu-L mai are pe Dumnezeu. Îşi numea ateismul „infirmitatea mea”. Astăzi nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Asta ne taie rădăcinile; iar o lume fără rădăcini este o lume fără morală. Nu se poate trăi fără modele.