Cum putem face puțină lumină asupra misterului căruia îi suntem prizonieri? Pe ce ne putem baza pentru a rezolva problemele pe care ni le pune? A se baza, probleme, rezolvare. Răspunsul se află chiar în întrebare: pe numere.
În această lume efemeră în care domnesc schimbarea și precaritatea, numerele par să aducă un fel de necesitate și aproape eternitate. Totul trece. Nimic nu durează. Dar, într-un triunghi, pătratul ipotenuzei este egal, a fost întotdeauna egal și va fi întotdeauna egal cu suma pătratelor celorlalte două laturi. Și cele trei unghiuri ale triunghiului sunt egale pentru totdeauna cu două unghiuri drepte. Drept urmare, marile minți au putut să susțină că numerele au fost anterioare gândirii omenești și chiar Creației: „Cum Deus calculat fit mundus.» (Când Dumnezeu calculează, se face lumea).
Cine poate crede, totuși, că există numere în afara spațiului și timpului? Înaintea exploziei primordiale din care s-a născut universul nostru, înaintea zidului Planck care îl ferește de curiozitatea noastră, ca în eternitatea în care fiecare dintre noi va fi cufundat după moartea sa, nu există nici forme, nici culori, nici mare, nici mic, nici lung, nici scurt, nici sus, nici jos. Nu există nimic. Sau cel puțin nimic din ceea ce putem ști. Nu există numere.
Numerele – ca orice altceva – capătă sens doar odată cu oamenii, pentru ei și grație lor. Pământul este minuscul, însă oamenii sunt puternici. Numerele le îngăduie să exploreze și să înțeleagă lumea. Nu există o formulă a Universului, dar dacă ar exista, ar fi una matematică.
Numerele nu folosesc doar la calculat. Întrucât exprimă cantități, ele ne îngăduie să distingem sau să punem laolaltă. Sunt soclul, cimentul și poate chiar sensul tuturor lucrurilor – și al întregului.
Înainte și după lumea noastră, nu este suficient să spunem că toate vacile sunt negre: nu există vaci deloc. Nu este nevoie să le numărăm. În nimic, totul este confuz. În lumea în care trăim, în schimb, nu există doar vaci, ci și obiecte, indivizi, idei, sentimente distincte unele de altele și pe care le separăm sau le aducem împreună datorită numerelor. Există un Soare, avem doi ochi, trifoiul are trei frunze la majoritatea acestor plante, anul are patru anotimpuri, avem cinci degete la fiecare mână. Lumea se formează doar din întâlniri și combinații.
Ieșind dintr-un nimic care nu se distingea deloc, acest tot al nostru, imens, dar limitat, durabil, dar trecător, ar fi putut căpăta cele mai diverse și mai neverosimile chipuri. La bunul plac al numerelor care domnesc asupra lui, este o colecție în spațiu și o succesiune în timp.
(Călăuza rătăciților, Numerele)
© CCC
Cea mai mare onoare consta nu in a te folosi de onoruri, ci in a fi considerat vrednic de ele.
Mai mult decât un secret sau o enigmă, universul este un mister, iar viața noastră este un mister. Și ne este interzis să pătrundem acest mister.
Ce să facem? Poate ar fi mai bine să ne luăm partea? Ce folos să dezbatem? Să renunțăm să cunoaștem ceea ce ne este imposibil să cunoaștem. Să închidem ochii. Să ne bucurăm de o existență care este un fel de minune. Să fim fericiți.
O voce venită de nu se știe unde și care nu ar obosi niciodată ne șoptește în tăcere că nu este suficient să fim fericiți. Nu suntem aici pentru a ne amuza. Sau nu doar pentru a ne amuza.
Dar atunci pentru ce? Doar pentru a ne petrece timpul? Doar pentru a ne repezi, legați de mâini și de picioare, în farmecele puternice și amare ale acestui „divertisment” denunțat de Pascal? Poate doar, în cel mai bun caz, pentru a încerca să strângem firimituri din puținul, în continuă schimbare și deja depășit, care ni se permite să-l cunoaștem?
(Călăuza rătăciților, Misterul)
© CCC
Atunci când există ceva mai presus de viață, viața devine frumoasă.
© CCC
Onorurile, le disprețuiesc, dar nu detest neapărat ceea ce disprețuiesc.
© CCC
Pe baza numerelor care constituie atât materialul investigațiilor sale, cât și instrumentul său de lucru, știința, sub diferite denumiri, descifrează universul în spațiu și timp. Ea se ridică foarte sus în infinitul mare și coboară foarte jos în infinitul mic. Între aceste două extreme, care corespund reciproc, ea explorează ceea ce numim lumea reală – adică a noastră. Aproape tot ce știm despre univers și despre noi înșine – aproape totul, dar nu totul – provine din numere și știință.
Datorită numerelor, știința contribuie la construirea unui viitor care încă nu există și se întoarce la un trecut dispărut pe care îl reconstituie până când îl recreează.
(Călăuza rătăciților, Știința)
© CCC
Onoarea este un amestec natural de respect pentru oameni si pentru sine insusi.
În viață, sentimentul onoarei e totul!
Oricine știe că evidențele ascund întotdeauna sisteme. Nimic nu e mai părtinitor decât imparțialitatea.
(Din voia Domnului)
Cred că trec drept scriitorul fericirii pentru că gândesc că trebuie să fii fericit în ciuda tuturor celorlalte lucruri.
© CCC
Nu cred în onoruri - mă deranjează. Onorurile deranjează: onorurile sunt epoleți; onorurile sunt uniforme. Tata m-a crescut în felul acesta.
© CCC
Nimic nu onoreaza mai mult o femeie ca rabdarea sa si nimic nu o onoreaza mai putin ca rabdarea sotului sau.
(Carnete)
© CCC
Să te desparți de lucrurile reale, scrie Chateaubriand, nu înseamnă nimic. Dar să te desparți de amintiri! Inima se frânge atunci când te desparți de vise.
(Frumoasă a fost această viață)
© CCC
Una dintre cheile evidente și secrete ale acestei lumi în care trăim este că își petrece timpul într-un prezent etern care dispare mereu. Între un viitor care încă nu există și un trecut care deja nu mai există se strecoară o abstracţiune pură, un fel de vis imposibil. Este această absență plină de suspans pe care o numim prezent. Nimeni nu a trăit vreodată altundeva decât pe această graniță oscilantă dintre trecut și viitor.
(Într-o zi voi pleca fără să fi spus totul)
© CCC
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.