De ce se spune că „Toate drumurile duc la Roma”?
„Toate drumurile duc la Roma”
Pentru cine plănuiește o excursie la Roma pentru următoarea vacanță, această destinație are cel puțin un avantaj: toate drumurile duc într-acolo! Cel puțin așa se spune, având în vedere cât de adânc înrădăcinată este expresia „toate drumurile duc la Roma” în limbajul cotidian.
Ca și în cazul majorității proverbelor pe care le folosim fără să ne gândim de unde provin, originea acestei expresii este în general necunoscută. Totuși, nu este o coincidență faptul că Roma, capitala Italiei, se consideră drept punctul de convergență al tuturor rutelor.
„Toate drumurile duc la Roma” înseamnă că, în general, există multe modalități de a ajunge la aceeași destinație (la propriu) și, în sens mai larg, la același obiectiv (la figurat).
Este o expresie folosită adesea în cazul confruntării cu o persoană încăpățânată care persistă pe un drum fără rost (cel care i se pare cel mai evident), chiar dacă există multe alte căi, uneori sinuoase, de a-și atinge scopul. Pe scurt, dacă ai sentimentul că un obiectiv este de neatins, amintește-ți că toate drumurile duc la Roma!
Expresia „Toate drumurile duc la Roma” este o metaforă folosită pentru a semnifica faptul că există mai multe căi de a atinge un obictiv… Dar care este originea acestui dicton?
Originea expresiei „Toate drumurile duc la Roma”
Originile sale datează din epoca romană. La acea vreme, Imperiul Roman construise o vastă rețea de drumuri și toate convergeau spre capitala Italiei, Roma. Aceste drumuri permiteau conectarea diferitelor regiuni ale imperiului pentru a facilita comerțul, transportul trupelor și administrarea teritoriilor.
Datorită eficienței și centralizării acestei rețele, a devenit o expresie obișnuită să se spună că toate drumurile duc în cele din urmă la Roma. De-a lungul timpului, această expresie în sensul ei literal (în sensul ei propriu) a căpătat un sens figurat pentru a evoca ideea că, indiferent de calea pe care o alegi, există întotdeauna o modalitate de a-ți atinge scopul.
Inițial, expresia „toate drumurile duc la Roma” avea un sens literal: în Antichitate, pe vremea Imperiului Roman, toate drumurile duceau cu adevărat la capitală! Drumurile formau o rețea în formă de stea în jurul Romei.
Drumuri romane în Imperiul Roman în jurul anului 117 e.n.
Cele douăzeci și nouă de „drumuri romane” conectau toate provinciile și teritoriile aflate sub control imperial. La Roma, Miliarul de Aur (miliar sau bornă de kilometraj), construit de Augustus, indica numele principalelor orașe cucerite, precum și distanța care le separa de acest monument, considerat punctul zero al Imperiului.
Milliarium Aureum sau Milliarium Urbis era un mic monument simbolic, situat în Forumul Roman, care marca punctul zero al Imperiului Roman. Acesta era o piatră miliară aurită, ridicată de Augustus, în Forumul roman, ca „punct zero” al marilor drumuri romane. Marca originea tuturor drumurilor care brăzdau Imperiul și indica distanțele între Roma și principalele orașe de provincie.
Milliarium Aureum sau Milliarium Urbis
Această vastă rețea rutieră nu era atât de diferită de autostrăzile noastre moderne. Suficient de lată pentru ca două care de luptă să se poată intersecta, drumurile sale includeau hanuri la intervale regulate, unde călătorii se puteau odihni sau puteau mânca.
Deși explicația datează din antichitate, expresia consacrată „toate drumurile duc la Roma” este atribuită teologului și poetului Alain de Lille, care a scris în secolul al XII-lea: „mille viae ducunt homines per saecula Romam qui Dominum toto quaerere corde volunt”, ceea ce se traduce prin „o mie de drumuri i-au condus timp de secole la Roma pe cei care doresc să-L caute pe Domnul din toată inima”.
Roma era atunci înțeleasă într-un sens religios (referindu-se la „capitala” Bisericii Catolice), cu ideea că toate drumurile duc la Dumnezeu, atât la propriu, cât și la figurat. Lipsită de subtextul său sacru, expresia a devenit populară în limbajul cotidian, transmițând noțiunea mai generală că mai multe mijloace pot duce la același scop.
Dincolo de originea sa istorică, expresia „Toate drumurile duc la Roma” a devenit o metaforă universală. Aceasta înseamnă că există multe modalități de a atinge același scop, fie în viața personală, profesională sau în rezolvarea problemelor. Acest dicton întruchipează o viziune optimistă și pragmatică asupra vieții, prin care, chiar dacă drumurile parcurse pot fi diferite, este întotdeauna posibil să se obțină rezultatul dorit. Astfel, acest dicton amintește faptul că ceea ce contează nu este atât călătoria în sine, cât destinația atinsă și lecțiile învățate pe parcurs.
Deși evocă capitala Italiei, dictonul a fost de fapt inventat de un francez
Această expresie înseamnă că nu există o singură cale de a atinge un obiectiv, ci mai multe.
În secolul al XII-lea, Alain de Lille se referea la Roma în sensul Vaticanului, deoarece pe vremea sa, înainte ca Santiago de Compostela (din N-V Spaniei) să devină destinația preferată a pelerinilor, aceștia mergeau spre Sfântul Scaun. Și de oriunde porneau, toate drumurile îi duceau în cele din urmă la Roma. În sens figurat, Alain de Lille voia să spună că, indiferent de dificultățile pe care le întâmpinau în viața lor, credincioșii reușeau în cele din urmă să ajungă la Dumnezeu.
Dar, toate drumurile duc la Roma pentru că, de fapt, toate încep de acolo. În antichitate, când imperiul domnea peste întreaga Europă, împăratul Augustus a stabilit prima rețea rutieră majoră. Aceasta își avea originea la Miliarul de Aur, punctul zero pentru toate aceste drumuri romane. Erau douăzeci și nouă în total, construite în formă de stea, care conectau Roma cu toate provinciile italiene și cu teritoriile cucerite, precum Galia.
Aceste drumuri pavate erau autostrăzi avant la lettre (înainte de vremea lor), deoarece erau pavate și suficient de late pentru ca două care de luptă să se intersecteze și aveau un trotuar pentru pietoni. În plus, la fiecare doisprezece kilometri, exista un loc unde călătorii se puteau opri să bea apă, să mănânce și să doarmă.
Chiar toate drumurile duc la Roma?
Din punct de vedere istoric, este adevărat că multe drumuri romane au fost proiectate să ducă la Roma, deoarece orașul reprezenta centrul nevralgic al Imperiului Roman. Aceste drumuri erau atât rute de comunicare strategice, cât și simboluri ale puterii romane.
Cu toate acestea, nu toate drumurile duceau literalmente la Roma, chiar dacă o mare parte a rețelei era conectată la capitală. Astăzi, expresia este în primul rând o metaforă, ceea ce înseamnă că există multe modalități de a atinge un obiectiv, mai degrabă decât o afirmație geografică precisă. Este o modalitate de a ne aminti că, indiferent de calea parcursă, ceea ce contează este să ajungi la destinație.
Toate rutele comerciale (încă) duc la Roma
Dar asta nu e tot. Însăși ideea că „toate drumurile duc la Roma” ar putea evoca centralizarea imperiului sau cea a Bisericii Creștine. Însă, situația era mai nuanțată. Imperiul Roman nu era un stat centralizat așa cum ni-l imaginăm. Este foarte dificil de susținut că Imperiul Roman era un stat centralizat, având în vedere că practicile locale compatibile cu instituțiile romane erau larg acceptate, iar guvernatorii provinciilor erau încurajați să tolereze tradițiile civice locale.
Fără drumuri, „care ar fi fost rostul Romei?”
Să dăm Cezarului ce e al Cezarului și să-i recunoaștem meritul cuvenit. Drumurile romane au fost într-adevăr piatra de temelie a administrației provinciale. Acestea permiteau mișcarea rapidă a trupelor și facilitau comunicarea între centrele de putere, contribuind astfel semnificativ la însăși existența Imperiului Roman.
Când Augustus a preluat puterea (27 î.e.n. – 14 e.n.) după ani de războaie civile, Galia (numele antic al Franței) ducea o lipsă acută de infrastructură, chiar și la un sfert de secol după Bătălia de la Alesia (52 î.e.n.). Așadar, una dintre prioritățile sale a fost dezvoltarea unei rețele rutiere eficiente care să lege Lyonul de puncte strategice din întreg teritoriul.
„Cum ar fi subjugat lumea acest imperiu dacă Roma nu ar fi avut mijloacele, prin drumurile sale, de a-și face auzită comanda?”, a comentat Nicolas Bergier, un istoric francez din secolul al XVI-lea, cu o notă de ironie. Rețeaua de drumuri publice majore din imperiu este estimată ca având o lungime cuprinsă între 80.000 și 100.000 km.
Totuși, galii nu datorează totul romanilor. Li se atribuie adesea introducerea rețelei rutiere în Galia, ceea ce sugerează că celții, înainte de cucerire, se mulțumeau cu drumuri de pământ proaste, sinonime cu ineficiența. În realitate, multe drumuri romane urmau rute deja existente. Unii istorici subliniază că viteza cu care s-au deplasat armatele lui Caesar la sosirea acestuia în Galia presupunea existența unor drumuri deja practicabile.
Alain de Lille și legătura dintre lumea pământească și cea cerească
Acestea fiind spuse, expresia „Toate drumurile duc la Roma” se referă rareori la o rețea rutieră. Expresia își are originea în filosoful francez din secolul al XII-lea, Alain de Lille, în poemul său „Cartea pildelor”. El evocă, în sens figurat, numeroasele căi care duc la același scop, ilustrând diversitatea căilor către adevăr, fie prin rațiune, fie prin credință.
Expresia „O mie de drumuri duc la Roma pentru cei care îl caută pe Domnul din toată inima” amintește de pelerinajele credincioșilor, încă din secolul al IV-lea, la mormintele sacre ale lui Petru și Pavel din Roma.
Roma, transformată prin eforturile Papei Grigore cel Mare, a devenit un „nou Ierusalim”, mai aproape și mai accesibil occidentalilor. Petru, ca prim apostol al lui Isus, a făcut din Roma o legătură directă cu divinul. Astfel, în viziunea lui Alain de Lille, Roma simboliza această legătură dintre lumea pământească și cea cerească.
Mai mult decât un drum fizic, expresia se referă la o călătorie spirituală
Expresia depășește caricatura istorică a rețelei de drumuri romane. În familia exagerărilor istorice și a ideilor preconcepute create de Asterix și Obelix, iată una despre rețeaua rutieră romană. Imediat, imaginea care vine în minte este cea a arterelor pavate și a unei vaste rețele de drumuri în tot Imperiul Roman, un fel de strămoș al autostrăzilor moderne.
Aici, ideea preconcepută este o imagine, amplificată de ilustratorii cărților de popularizare științifică: cea a drumurilor meticulos pavate, așezate pe mai multe straturi de pietriș și nisip. Însă, acestea erau în minoritate și se găseau în special la periferie și în inima orașelor.
Celebrele drumuri romane erau construite în special din pământ bătut acoperit cu pietre”, conform lui Bertrand Lançon, specialist în istoria romană, în lucrarea “Romanii” (Le Cavalier bleu / Cavalerul albastru, 2005).
Filmul “Toate drumurile duc la Roma”
Expresia „Toate drumurile duc la Roma” a fost popularizată și de cultura pop, în special de film. Un exemplu este comedia romantică din 2015, Toate drumurile duc la Roma (All Roads Lead to Rome), cu Sarah Jessica Parker în rol principal.
Această comedie spune povestea unei mame care încearcă să se reconecteze cu fiica ei rebelă, în timp ce reaprinde o poveste de dragoste cu un fost iubit din Italia.
Titlul ilustrează ideea că, în ciuda ocolișurilor și a obstacolelor, personajele își găsesc în cele din urmă drumul, atât fizic, cât și emoțional. Această interpretare contemporană a dictonului demonstrează relevanța sa durabilă și capacitatea sa continuă de a inspira povești despre perseverență și căutarea a ceea ce contează cu adevărat.
© CCC
Citate asemanatoare
-
Curtea Miracolelor: loc rău famat, de proastă calitate, chiar periculos, de evitat a fi frecventat. În Evul Mediu, Curtea Miracolelor (La Cour des Miracles) era o curte pariziană găzduită de rue Saint-Sauveur, rue de la Mortellerie și rue de la Truanderie. Poliția venea rar în acest cartier dărăpănat și întunecat. Curtea găzduia cerșetori, orbi, paralizați, pitici și tot felul de personaje, unul mai respingător decât altul. În timpul zilei, mergeau în cele mai frumoase cartiere ale Parisului și profitau de urâțenia lor pentru a stârni mila burgheziei, ca să primească de pomană. În realitate, niciunul dintre ei nu suferea cu adevărat de vreo dizabilitate și noaptea, deveneau normali ca prin miracol, ceea ce a dus la denumirea acestui loc drept Curtea Miracolelor. În romanul său Notre-Dame de Paris, Victor Hugo a descris Curtea Miracolelor ca fiind locul parizian în care se întâlneau cei mai mari răufăcători și cele mai grave rele ale capitalei, un Pandemoniu (loc în care domnește discordia, dezordinea, corupția) expunându-se ca un „neg pe fața Parisului”. Dacă Curtea Miracolelor a reprezentat într-adevăr o zonă de mare sărăcie și fărădelege care reunea pe cei excluși de societate, acest termen a depășit cu mult cadrul parizian, deoarece fiecare oraș avea una, sau chiar mai multe. Douăsprezece astfel de curți au coexistat în Paris, dintre care cea mai cunoscută și cea mai mare era Marea Curte a Miracolelor, denumită moșia lui Alby. Aici se aflau femei ușoare, hoți, bătrâni, cerșetori și chiar infirmi. Desigur, oamenii de bine evitau să se aventureze în aceste locuri care erau considerate adevărate locuri periculoase... Asta nu însemna, însă, că nu aveau de-a face cu populația ei! Și pe bună dreptate, expresia „Curtea Miracolelor” provine din faptul că mulți vagabonzi se plimbau toată ziua prin cartierele înstărite, șchiopătând, prefăcându-se că au crize de epilepsie sau că au un singur braț pentru a atrage compasiunea trecătorilor. Dar când venea seara, această lume pestriță dispărea și se trezeau în Curtea Miracolelor, recuperându-și, ca prin farmec, capacitățile fizice, sănătatea... și brațul lipsă! Cum arăta o „Curte a Miracolelor”? Dacă Curtea Miracolelor este înfățișată după cum se știe de Victor Hugo ca un „stup monstruos în care toate viespile ordinii sociale se întorceau seara cu prada lor”, cea mai edificatoare descriere (deși adesea considerată a fi o caricatură) rămâne cea a istoricului Henri Sauval în lucrarea sa „Istoria și cercetarea antichităților orașului Paris”, scrisă în anii 1660 și publicată în 1724. Pentru autor, Marea Curte a Miracolelor era ca o „fundătură foarte mare, fetidă, noroioasă, neregulată, care nu era pavată” și se afla „într-unul dintre cele mai prost construite cartiere, unul dintre cele mai murdare și mai îndepărtate de oraș, între rue Montorgueil, mănăstirea Filles-Dieu și strada Neuve-Saint-Sauveur, fiind parcă în altă lume.” Autorul parizian descrie și habitatul mediu al acestui tip de loc: „o casă din chirpici, pe jumătate îngropată, clătinându-se toată de bătrânețe și putregai, care nu are patru stânjeni (un stânjen are 1,96 - 2,23 metri) pătrați și care adăpostește, totuși, peste cincizeci de gospodării împovărate cu un număr infinit de copii mici, legitimi, naturali sau furați.” Astăzi, numim un loc „Curtea Miracolelor” când pare să fie un loc rău famat, chiar periculos, în care oamenii cu greu îndrăznesc să se aventureze. © CCCA lucra pentru regele Prusiei. A munci degeaba; a nu fi plătit pentru problemele apărute sau pentru participarea activă; a lucra ad honores. Origine și definiție: Apărută oficial în texte pe la mijlocul secolului al XIX-lea, aceasta este o expresie a cărei origine este incertă. Presupunerile abundă și circulă cel puțin trei explicații, potrivit autorilor cărților de expresii. Prima ar fi legată de faptul că salariile plătite mercenarilor din regatul Prusiei, la începutul secolului al XVIII-lea, erau derizorii. A doua presupune că expresia provine dintr-un cântec din 1757, care ironiza înfrângerea prințului Charles de Rohan (1715 – 1787), Prinț de Soubise, mareșal al Franței din 1758 și ministru al regilor Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea, la Rossbach, și care conține sintagma: „a lucrat pentru regele... Prusiei”. Al treilea se presupune că ar proveni de la Frederick William I (tatăl lui Frederic al II-lea al Prusiei sau Frederic cel Mare, din dinastia de Hohenzollern, învingător la Rossbach), cunoscut sub numele de „Regele soldat”, rege al Prusiei și elector de Brandenburg din 1713 până la moartea sa în 1740, care era de o cruzime și avariție fără limite și care, prin urmare, nu trebuia să plătească sau plătea foarte puțin celor care lucrau pentru el. © CCCAbracadabra – termen cabalistic Termen al cabaliştilor (sectă mistică la evreii din Evul Mediu), alcătuit din abrevierea cuvintelor ebraice: Ab (tată), Ben (fiu), Ruah a Cadish (Sfântul Duh)... Era folosit ca formulă magică împotriva durerilor de cap, de dinţi, etc. Astăzi, termenul este uzitat încă de iluzionişti şi prestidigitatori ca formulă magica de introducere în scamatoriile lor. In diferite limbi, a generat cuvântul „abracadabrant”, care înseamnă: ciudat, extraordinar. Abracadabra este, în mod tradiţional, formula care se pronunţă atunci când se produce ceva magic. Aceasta este atât o formula magica, cat si un ritual prin care se realizeaza ceva iesit din comun, o incantaţie şi un cuvânt mistic. Este folosit pentru a invoca, prin intermediul magiei, spiritele benefice pentru a fi protejat sau vindecat de boli. Formula magica Abracadabra era considerata ca avand puteri vindecătoare atunci când era înscrisa pe o amuleta. Expresia este, de asemenea, folosita de magicienii moderni, atunci când pretind că invocă puteri paranormale sau supranaturale pentru a-i ajuta la realizarea iluziilor lor. Formula a trecut în limbajul de zi cu zi, fiind popularizata de filme si desene animate care prezinta vrăjitoare şi vrăjitori. Dupa o alta versiune, cuvântul a fost gandit pentru a-si avea originea în limba aramaică, în care Ibra înseamnă "Am creat" şi k'dibra inseamna "prin discursul meu", oferind o traducere a expresiei abracadabra: "am creat aşa cum am spus".Acta est fabula, plaudite! – „Piesa a fost jucată (s-a sfârşit), aplaudati!” Modalitate prin care se anunța sfârșitul reprezentatiilor în Roma antică; formula de încheiere a comediilor antice romane. În teatrul din antichitate nu existau programe care să anunţe subiectul, actele şi distribuţia piesei. Publicul nu-şi dădea seama că spectacolul s-a terminat şi, păstrându-şi locurile, aştepta ca actorii să-şi continue jocul. De aceea se încetăţenise în acea vreme obiceiul ca, la sfârşitul reprezentaţiei, să se anunţe: „Acta est fabula”, adică „Piesa s-a sfârşit”. Expresia s-a răspândit repede, trecând, de pe scena teatrului, pe scena vieţii, unde şi-a păstrat acelaşi sens care indică un final, o încheiere. Un pasaj din lucrarea lui Suetonius, Viata lui Augustus, sustine ca „Acta est fabula” au fost ultimele cuvinte pe care împăratul Augustus le-a rostit pe patul de moarte, – adică „piesa e terminată, viaţa mea s-a încheiat!” (Suetonius, De vita duodecim Caesarum). De asemenea, Rabelais ar fi spus pe patul de moarte ”La farce est jouée” (Comedia a fost jucată). Şi astăzi, expresia „Acta est fabula„ se întrebuinţează spre a anunţa un sfârşit, un deznodământ. Într-un sens mai larg, uneori, indică faptul că s-a ajuns la sfârşitul a ceva, şi că nu mai este nimic de facut sau de adăugat.A aduce bufnite la Atena - A face ceva absurd, inutil, fara rost, a pierde timpul; a intreprinde o actiune riscanta, redundanta, inutila, superflua, nenecesara, extrem de costisitoare Athena (Minerva) era zeiţa înţelepciunii, învăţăturilor şi artelor. Bufniţele erau prolifice în Atena, oraşul al cărei stăpână era Athena, şi aceasta, prin înfăţişarea şi abilitatea sa de a vedea pe întuneric (în termeni simbolici, penetrând ignoranţa) a făcut să devină un simbol important al înţelepciunii. Era şi atributul lui Ceres (Demeter), zeiţa recoltei, şi avea calităţi profetice: strigătul ei era considerat un avertisment al morţii apropiate, iminente; apariţia ei a precedat moartea lui Dido, regina Cartaginei şi a câtorva împăraţi romani. “A aduce bufnite la Atena” este un vechi proverb al Greciei Antice. Bufnitele, care obisnuiau sa stea pe grinzile vechiului Parthenon (cel ars de Xeres I) erau simbolul orasului Atena si al zeitei intelepciunii, Atena. Bufnita era reprezentata pe monedele de argint ateniene si, cum atenienii isi extrageau singuri argintul si isi bateau propriile monede, aducerea de bufnite (fie ca pasari reale, fie ca monede) la Atena ar fi fost o actiune inutila si absurda. Bufnita era simbolul înţelepciunii în lumea antică, fiind legată de zeiţa greacă Atena, zeita protectoare a artelor frumoase, a înţelepciunii in războiul defensiv si a activităţii inteligente. Atena era si protectoarea meșteșugurilor, a literaturii și a agriculturii, a oricărei acțiuni care presupunea ingeniozitate și spirit de inițiativă. Ea patrona viața socială și cea statală, era sfătuitoarea grecilor adunați în areopag și apărătoarea lor în războaie. Atena era identificată de romani cu zeița Minerva, iar grecii o numeau Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Atena a împrumutat simbolul ei înaripat oraşului Atena, care isi batea monedele cu imaginea acestei pasari, iar in prezent, efigia acesteia se regăseste pe moneda euro grecească. In multe instituţii (şcoli, universităţi), bufnita face parte din heraldica acestora. In latina: Nocturnas Athenas afferre. © CCCAd-hoc - (lat. „Pentru aceasta”, „creat pentru un anume scop”) Adunările ţinute în Muntenia şi Moldova în anul 1857, cu scopul de a cere unirea ţărilor române, au fost denumite „divanuri ad-hoc”. Ad-hoc este o expresie latină cu sensul "pentru aceasta". Ad-hoc se referă, în general, la o soluţie desemnată pentru o anumită problemă sau o sarcină, non-generalizabilă, nefiind destinată pentru a putea fi adaptată şi altor scopuri. Expresia „ad-hoc” se întrebuinţează şi în vorbirea curentă. De exemplu, când cineva inventeaza un motiv pentru a se eschiva de la a face un anumit lucru sau pentru a-şi susţine o părere, se poate spune că e un pretext, sau un argument inventat ad-hoc. Exemple comune sunt si organizatiile, comitetele şi comisiile create la nivel naţional sau internaţional pentru o anumită sarcină. În alte domenii, termenul se poate referi, de exemplu, la o unitate militară creată în circumstanţe speciale, un costum realizat pe comanda, sau o ecuaţie cu scop specific. Ad-hoc se poate referi, de asemenea, la soluţii improvizate, schimbarea contextelor pentru a crea noi sensuri, planificare inadecvată sau evenimente improvizate.Mendace veritas „Mendace Veritas” este expresia latină pentru „Adevăr Mincinos” sau „Adevăr Fals”, adesea folosit în contextul unui paradox, al unei înșelăciuni sau într-o povestire în care se spun minciuni scandaloase deghizate în adevăr. Semnifică ceva care sună adevărat, dar este înșelător, un concept explorat în filosofie și în literatură. Semnificație: mendace (mincinos, fals) + veritas (adevăr). Utilizare: un paradox, o afirmație care este atât adevărată, cât și falsă, sau într-o narațiune cu povești extravagante, incredibile, dar care sunt prezentate ca fiind adevărate. © CCCAd aperturam libri sau Aperto libro – lat, „La deschiderea cărţii, cu cartea deschisă la întâmplare, pe nepregătite, la prima vedere” A traduce sau a interpreta un text "aperto libro" sau "ad aperturam libri", adica pe loc, pe nepregatite, la prima vedere. În vechime, cărţile, fiind transcrise de mână, aveau multe greşeli şi omisiuni. A traduce sau a comenta un asemenea text, la primul contact, era deci o treabă destul de dificilă. Se impunea o cercetare prealabilă, o confruntare cu originalul. De aceea, expresia „aperto libro”, adică deschizând cartea, a devenit sinonimă cu „pe nepregătite”, ”la prima vedere”. În Evul Mediu, o persoană, care putea citi "aperto libro" o lucrare a unui autor antic, putea nu numai sa o descifreze (decripteze), dar sa ii si inteleaga sensul istoric, filosofic si sensul ascuns. Un cititor "aperto libro" era deci un cititor de mare cultura. Racine citea carti in limba greacă, "aperto libro".De ce Anglia este supranumită „Perfidul Albion”? Printre numeroasele supranume pe care Anglia le-a moștenit se numără și „Perfidul Albion”, folosit ca expresie peiorativă în special într-un context politic. Termenul „perfid” provine din latinescul “perfidus” și descrie o persoană nesigură, neloială sau înșelătoare care își încalcă credința sau încrederea acordată. Cuvântul „Albion” provine din greaca veche Ἀλϐίων (Albíon). În mitologie, Albion era un gigant, fiul lui Neptun. În antichitate, numele „Albion” se referea la Marea Britanie și avea o conotație poetică. Acest cuvânt ar putea fi derivat și din latinescul “albus” (alb) și se referă la stâncile albe care mărginesc coasta de sud a insulei. Prima utilizare înregistrată a numelui „Albion” provine din lucrarea lui Beda Venerabilul “Istoria ecleziastică a poporului englez”, scrisă în 730. Beda Venerabilul a fost un călugăr benedictin din Mănăstirea Monkwearmouth–Jarrow, în Northumberland, Anglia, venerat ca sfânt, cărturar cu vederi multilaterale și unul din cei mai învățați oameni din Evul Mediu timpuriu. De ce Anglia este numită „Perfidul Albion”? Marea Britanie a fost denumită peiorativ „Albionul perfid” în timpul războaielor Revoluției Franceze. Englezii se alăturaseră coaliției împotriva revoluționarilor și se opuneau regicidelor poporului francez. Orice opoziție față de idealurile revoluționare era percepută ca trădare. Expresia „Perfidul Albion” implică faptul că Marea Britanie practică o diplomație înșelătoare, schimbă alianțele în funcție de interesele sale și sprijină dușmanii Franței. Ideea ar putea data de pe vremea Bătăliei de la Azincourt din 1415, când englezii au executat cavalerii francezi care au refuzat să se predea. Cum a devenit populară expresia „Perfidul Albion”? Expresia „Perfidul Albion” este atribuită lui Augustin Louis de Ximénès, poet și dramaturg francez din secolul al XVIII-lea. În poemul său “L'Ère des Français” (Era francezilor), publicat în 1793, acesta a scris versul: „Să atacăm perfidul Albion în apele sale!” De atunci, expresia a fost utilizată pe scară largă în presa și literatura secolului al XIX-lea pentru a evidenția relațiile mai puțin cordiale dintre Franța și Anglia. Unii autori francezi au folosit expresia „Perfidul Albion” în operele lor, printre care Alexandre Dumas în “Le Vicomte de Bragelonne” (Vicontele de Bragelonne), publicată în 1850, și Gustave Flaubert în “Correspondance” (Corespondență), publicată în 1857. „ Perfidul Albion” devenise un slogan revoluționar. De ce expresia „Perfidul Albion” este peiorativă? Expresia „Perfidul Albion” denigrează Anglia, portretizând-o ca o țară vicleană, ipocrită și manipulatoare. Aceast[ expresie s-a răspândit în toată Europa și a fost tradusă în mai multe limbi. Presa napoleoniană de limbă germană, în special, a adoptat traducerea „Das perfide Albion” la începutul secolului al XIX-lea. În Italia, expresia a fost tradusă ca „perfida Albione” și folosită ca instrument de propagandă sub regimul fascist al lui Benito Mussolini. Ideea era de a portretiza Marea Britanie ca o națiune îmbătrânită și imperialistă. La două secole de la crearea sa, expresia „Perfidul Albion” a trecut de la a fi un slogan revoluționar la un stereotip național. Astăzi, este folosită cu o tentă umoristică sau anglofobă. © CCCPrințul Aquitaniei Expresia „Prințul Aquitaniei", ce provine din versul „Prințul Aquitaniei la turnul în ruine” (Le Prince d’Aquitaine à la Tour abolie), este un citat celebru din poemul „El Desdichado” (Nefericitul) al poetului Gérard de Nerval. Aceasta evocă o figură simbolică, atât nobilă, cât și decăzută, care se prezintă ca un rege deposedat de castelul său (simbolizat de „turnul în ruine”), reprezentându-l astfel pe poet însuși, sfâșiat între moștenirea sa glorioasă și starea sa actuală de marginalizare și suferință.
El Desdichado (Nefericitul)
Sunt cel Nemângâiat, cel Sumbru, cel Uitat,
Sunt prinţul Aquitaniei ce şi-a pierdut moşia:
Singura-mi Stea e moartă şi-n cântu-mi înstelat
Răsare-un Soare negru: este Melancolia.
......
« Je suis le Ténébreux, – le Veuf, – l’Inconsolé,
Le Prince d’Aquitaine à la Tour abolie:
Ma seule Étoile est morte, – et mon luth constellé
Porte le Soleil noir de la Mélancolie. »
Origine: expresia provine din poemul „El Desdichado” (Nefericitul), care face parte din colecția lui Gérard de Nerval, Les Chimères (1854), Himerele. Semnificație: „Prințul Aquitaniei” se referă la o linie nobilă și străveche, evocând probabil Ducii Aquitaniei ca personaje istorice sau mituri epice. „La turnul în ruine” simbolizează pierderea regatului, statutului, demnității sau căminului. Context: Nerval se descrie astfel ca o figură melancolică și dezmoștenită, chinuită de nebunie și mizerie, păstrând însă o anumită grandoare legată de trecutul său imaginar. Expresia surprinde dualitatea dintre gloria trecută a poetului și tragedia prezentă. Interpretări: deși poemul este în mare parte autobiografic, unii comentatori au sugerat legături cu personaje istorice, precum Pepin cel Scurt ca fiind „Prințul de Aquitania”. Cu toate acestea, cea mai comună interpretare este aceea că reprezintă un simbol personal pentru poetul însuși. © CCCAb ovo – „De la ou”, de la naştere, de la origine, de la început, de la începutul începuturilor (Horaţiu – Arta poetică, vers 147) Horaţiu a întâlnit expresia în limba populara. Latinii, când voiau să spună „să începem cu începutul” – sau cum se spune în zilele noastre „s-o luăm de la A”, foloseau expresia „ab ovo”. Ab ovo este o trimitere la unul dintre ouăle gemene ale Ledei şi ale lui Zeus, deghizat în lebădă, din care s-a născut Elena. Dacă Leda nu ar fi clocit oul, Elena nu s-ar fi născut, astfel încât Paris nu ar fi fugit cu ea şi nu ar fi avut loc nici Războiul Troian etc. In Arta poetică, Horaţiu îl laudă pe poetul său epic ideal, Homer, pentru faptul că, în Iliada, a început povestea războiului Troiei de la mânia lui Ahile şi "nu a început războiul troian de la oul dublu" (nec gemino bellum Troianum orditur ab ovo), de la începutul absolut al evenimentelor, punctul cronologic cel mai timpuriu posibil, ci a introdus ascultătorul în miezul lucrurilor (in medias res), adică de la naşterea frumoasei Elena, care – pretinde legenda – s-a născut din oul Ledei. Astfel, Homer ar fi putut sa înceapă epopeea Iliada cu pretextul îndepărtat al războiului troian, naşterea Elenei şi a lui Pollux, geamănul ei (dintr-un ou s-au născut gemenii Clitemnestra și Castor, iar din celalalt, gemenii Elena și Pollux), din oul divin, dar acesta a preferat să se oprească asupra unui singur episod al asediului: mânia lui AhileAb ovo este, de asemenea, titlul unui tablou, din 1917, al lui Paul Klee (1879-1940), care se remarcă prin tehnica sa sofisticată. Acesta a folosit acuarelă pe panză (tifon sau voal) sau hârtie cu suport din carbonat de calciu, realizand o textură bogată cu motive geometrice triunghiulare, circulare şi forme de semilună.Abjurarea lui Galilei - renegare, retractare publica a unor idei sustinute anterior
Galileo Galilei, fizician si filosof italian de geniu, era adeptul metodei experimentale, al observatiei directe si al demonstratiei matematice in stiinta. A dovedit prin calcule matematice ca teoria heliocentrista (soarele se afla in centrul lumii, sistemul solar fiind conceput ca lume-univers) a lui Copernic si Kepler era adevarata, infirmand teoria geocentrista a lui Ptolomeu. Aceasta demonstratie reprezenta insa o grava ofensa si abatere de la principiile admise de biserica, o erezie de neiertat.
Cartea sa, “Dialog despre cele doua sisteme principale ale lumii, ptolemeic si copernican”, publicata in 1632, la Florenta, constituia corpul delict (corpus delicti) pe baza caruia Inchizitia si-a formulat acuzatiile.
Galileo a fost prevenit in 1616, printr-o hotarare a Sfantului Oficiu al Inchizitiei, de consecintele pe care le-ar putea avea asupra sa sfidarea invataturilor Sfintei Scripturi.
Sub presiunea represaliilor Inchizitiei, Galilei cedeaza si accepta sa retracteze afirmatiile, chiar daca numai formal. In sprijinul formalismului retractarii este adusa replica savantului (chiar daca nu este atestata documentar):”E pur si muove!” (”Si totusi se misca!”). Cu toate interventiile si apelurile la clementa in favoarea lui Galilei, papa Urban al VIII-lea si reprezentantii Inchizitiei ii vor face viata un calvar in ultimii zece ani.
Expresia desemneaza o retractare, o renegare publica, dar formala, impusa de anumite constrangeri, a unor idei sustinute anterior, fara ca afirmarea lucrurilor impuse sa constituie adevarata convingere.
A promite munți și minuni. (Promettre monts et merveilles). Semnificație: A promite avantaje, beneficii foarte mari. Origine: La sfârșitul secolului al XIII-lea, „munții” simbolizau o mare cantitate de lucruri. Începând din secolul al XV-lea, expresia „conter maux et merveilles” era folosită pentru „a spune povești fabuloase”. „Maux” (o formă de plural a lui mal) nu înseamnă „rele” în sensul de nenorociri, probleme, ci mai degrabă, într-o interpretare mai largă, lucruri extraordinare, minuni sau evenimente semnificative, deci a povesti lucruri extraordinare, incredibile sau mărețe. Expresia „conter maux et merveilles” poate fi folosită de o persoană pentru a descrie o călătorie extraordinară, în care a văzut lucruri incredibile și a trăit evenimente excepționale. Expresia este similară cu „promettre monts et merveilles”, care înseamnă a promite lucruri foarte mărețe, deoarece cuvântul „monts” se referă la o cantitate mare, așa cum sugerează și sensul său în secolul al XIII-lea. Astfel, expresia s-a transformat în secolul al XVI-lea în "promettre monts et merveilles" (a promite munți și minuni). Prin urmare, este vorba de a promite lucruri valoroase în cantități mari și, într-un sens mai figurat, a promite avantaje semnificative, considerabile unei persoane, lucruri admirabile și uimitoare. © CCCIbis, redibis, nunquam per bella peribis. Te vei duce. Te vei întoarce. Nu vei pieri în război. Altă interpretare dată de intonație și schimbarea semnelor de punctuație: Ibis, redibis, nunquam, per bella peribis. Te vei duce. Te vei întoarce? Nu, vei pieri în război. Expresia latină “Ibis, redibis, nunquam per bella peribis” (alternativ, “Ibis, redibis, nunquam in bello morieris”) este răspunsul dat de o sibilă (preoteasă cu darul profeției la greco-romani) unui soldat sau unui general care a mers să consulte oracolul din Dodona cu privire la rezultatul misiunii sale. Este un exemplu tipic de oracol ambiguu unde sensul depinde de intonație, respectiv de punctuație. Oracolul din Dodona În orașul omonim Dodona, aflat în Epir, în nord-vestul Greciei, exista un important sanctuar religios păgân până la începutul epocii creștine, Oracolul din Dodona. Oracolul din Dodona era un sanctuar oracular grecesc dedicat lui Zeus și Zeiței Mamă, venerat sub numele de Dione. Preoții și preoteasele crângului sacru interpretau foșnetul frunzelor de stejar în bătaia vântului. Oracolul din Dodona era cel mai vechi oracol elen, datând probabil din mileniul al II-lea î.e.n., și unul dintre cele mai cunoscute, împreună cu cele din Delphi și Amon (în Teba), conform lui Herodot. Cele mai vechi relatări ale lui Homer descriu Oracolul din Dodona ca pe un oracol al lui Zeus. Situat într-o regiune îndepărtată, departe de principalele polis-uri (orașe-stat în Grecia antică) grecești, era considerat al doilea după Oracolul din Delphi ca prestigiu. Fiind foarte departe de orașele grecești (Teba, Atena, Sparta etc.), a suferit de pe urma dezvoltării oracolului din Delphi în perioada clasică, dar a rămas, totuși, un important sanctuar religios până la ascensiunea creștinismului în timpul epocii romane târzii. În timpul antichității clasice, conform diverselor relatări, preotesele și preoții din crângul sacru interpretau foșnetul frunzelor de stejar (sau de fag) pentru a determina acțiunile corecte care trebuiau întreprinse. Potrivit unei noi interpretări, sunetul oracular provenea din obiecte de bronz atârnate de ramuri de stejar și care sunau odată cu suflarea vântului, similar unor clopoței de vânt. Potrivit lui Nicholas Hammond, Dodona era un oracol dedicat unei Zeițe Mamă (identificată în alte locuri cu Rhea sau Gaia, dar aici numită Dione) căreia i s-a alăturat și parțial a fost înlocuită în vremuri istorice de zeitatea greacă Zeus. Catargul navei Argo, care i-a purtat pe argonauți în căutarea Lânei de Aur, se crede că a fost sculptat dintr-un stejar din pădurea sacră din Dodona. Expresia latină “Ibis redibis nunquam per bella peribis” (alternativ, “Ibis redibis nunquam in bello morieris”) este răspunsul dat de o sibilă (preoteasă cu darul profeției la greco-romani) unui general care a mers să consulte oracolul din Dodona cu privire la rezultatul misiunii sale. Se crede că fraza a fost rostită unui general care consulta oracolul despre soarta lui într-o bătălie viitoare. Expresia este concepută într-un mod care, fără semne de punctuație, poate fi interpretată în două moduri semnificativ diferite. Expresia, ca toate răspunsurile oraculare, este în mod deliberat ambiguă (de fapt, „sibilină) și oferă o dublă interpretare. Adăugând semne de punctuație (care nu au fost folosite în latină) se observă ambiguitatea răspunsului. Sintagma este răspândită și sub forma “ibis, redibis, numquam peribis”, sau „te vei duce, te vei întoarce, nu vei pieri”. Utilizare contemporană În limbajul modern, a spune că ceva este un ibis redibis, se folosește de obicei în cazul documentelor oficiale, circularelor, decretelor și legilor care sunt obscure, ambigue, îndoielnice și înșelătoare. În cazul documentelor juridice, înseamnă a spune că formularea lor este (în mod deliberat sau accidental) confuză sau ambiguă. Un alt exemplu de răspus ambiguu oferit de data aceasta de Oracolul din Delphi și Oracolul din Amon: Oracolul din Delphi și Amon Oracolele au un mod de a spune lucruri care îl lasă pe ascultător să le interpreteze în beneficiul său, până când evenimentele dezvăluie că ar fi putut fi interpretate altfel, de exemplu Oracolele din Delphi și Amon (Teba) au dat ambele aceeași propoziție ca răspuns lui Cresus, ultimul rege al Lidiei, în legătură cu rezultatul războiului împotriva perșilor. Războiul împotriva Persiei și înfrângerea lui Cresus Într-un eveniment legendar, probabil povestit de Herodot, Cresus a consultat oracolul din Delphi, care i-a spus că va „distruge un mare imperiu” dacă îl va ataca pe Cirus. Acest răspuns al oracolului din Delphi rămâne una dintre celebrele declarații oraculare din Delphi. Încrezător în șansele sale de a distruge Imperiul Persan, așa cum credea că îi prezisese oracolul din Delphi, Cresus a pornit bătălia. Bătălia de la Pteria (Cappadocia) a fost purtată în 547 î.e.n. între forțele persane ale lui Cirus cel Mare și forțele lidiene ale lui Cresus. Ambele armate au suferit pierderi grele în această bătălie care a rămas neconcludentă. Cresus a aflat de revolta persană bruscă și de înfrângerea rivalilor săi de mult timp, mezii. De aceea, a încercat să folosească aceste evenimente pentru a-și extinde teritoriul la granița de est a Lidiei, făcând o alianță cu Caldeea (denumirea elenistică a unei regiuni din Babilon), Egipt și mai multe orașe-stat grecești, inclusiv Sparta. Înainte de invazia sa, Cresus a cerut sfaturi Oracolului din Delphi. Oracolul a sugerat vag că, „dacă regele Cresus traversează râul Halys (astăzi fluviul Kizilirmak, Turcia), un mare imperiu va fi distrus.” Cresus a primit aceste cuvinte în înțelesul cel mai favorabil pentru el, începând un război care, în mod ironic, avea să pună capăt nu Imperiului Persan, ci propriului său imperiu. © CCCAdonis - "Frumos ca un Adonis" Dintre toţi muritorii despre care vorbeşte mitologia greacă, Adonis este prezentat ca fiind un tânăr de o rară frumuseţe, mai frumos decât cel mai frumos dintre zei. Însăşi Afrodita, zeiţa frumuseţii, s-a îndrăgostit de el, devenind iubita acestuia. Numele lui Adonis a ajuns astfel, ca antonomază, termenul superlativ de comparaţie şi de apreciere pentru înfăţişarea fizică a unui bărbat. Astfel, Adonis reprezinta zeul tinereții și al frumuseții masculine la greci. Adonis este asociat cu trandafirul şi mirtul. La asirieni şi fenicieni, Adonis este şi zeul soarelui. Antonomază: figură de stil prin care un nume comun este înlocuit cu un nume propriu, sau invers; de exemplu, cuvintele “frumos” si Adonis au devenit sinonime. Mai mult...A fi în al șaptelea cer Această locuțiune este o expresie populară. Suntem în al șaptelea cer atunci când suntem în culmea fericirii. Expresia este folosită și pentru a descrie cel mai înalt punct al plăcerii fizice. Dar de unde vine această expresie? Cerul este singurul loc pe care omul nu l-a explorat și nu l-a înțeles încă pe deplin. De unde vine? Din ce este alcătuit? Ce se află „la capătul” cerului? Oamenii au fost întotdeauna fascinați de această pânză albastră, împânzită de stele, care se întinde deasupra capetelor lor. Și încă din Antichitate, au încercat să o explice. În această perioadă s-a născut această expresie care exprimă fericirea. La acea vreme, cu tot respectul cuvenit bietului Galileo, se credea că Pământul era pentru univers ceea ce o regină este pentru regatul său. Pe scurt, se credea că toate obiectele stelare orbitau planeta noastră. De asemenea, se credea că aceste obiecte erau închise în sfere transparente, deoarece fiecare prezenta mișcări și traiectorii unice. Fiecare sferă corespundea unui cer distinct. Exista cerul Lunii, apoi cel al lui Mercur, al lui Venus, al Soarelui, al lui Marte, al lui Jupiter și al lui Saturn! „A fi în al șaptelea cer” sau “A fi cu păsările” Dumnezeu, stăpânul universului, trona într-o sferă care le domina pe toate celelalte și purta stelele, numită firmament (bolta cerească sau cerul). În acea vreme, când cineva se afla într-o stare de fericire totală, se spunea că este „răpit la cer” sau că „este în al treilea cer”. Căci în al treilea cer se găsea Venus, zeița Iubirii. A fi răpit la cer însemna, așadar, literalmente a fi smuls de pe pământ și dus la ceruri! Fiecare cer reprezenta un grad al plăcerii. Treptat, fericirea s-a înălțat și mai sus, cuibărindu-se în cerul de deasupra lui Saturn. Astfel, s-a născut expresia „a fi în al șaptelea cer”. De cealaltă parte a Atlanticului, locuitorii orașului Quebec, din Canada, spun „ a fi cu păsările”. Astfel, indiferent de locație, a te ridica la al șaptelea cer sau a fi printre păsări este întotdeauna o încântare deosebită. © CCCAb urbe condita (Urbis conditiae) – „De la întemeierea oraşului” Romanii obişnuiau să dateze anii “ab urbe condita”, adică de la înfiinţarea Romei. Această dată corespunde cu anul 753 (î.Hr.), când Romulus, legendarul fondator al cetăţii, a tras prima brazdă pe locul unde s-a întemeiat Roma. De atunci, după cifrele anului respectiv, romanii scriau iniţialele U.C. (urbis conditae). De pildă: Anul 478 U.C. înseamnă anul 478 de la Fondarea Romei. Ab urbe condita este o expresie latină, de asemenea, cunoscuta sub acronimul AUC. Aceasta înseamnă "de la fondarea Oraşului" (cuvântul Urbis este scris cu majuscule pentru ca desemneaza pentru romani "Orasul" prin excelenţă, adică, Roma). Acronimul era folosit de vechii romani ca origine a datarii anilor calendaristici romani. Aceasta fondare a Romei este situata pe data de 21 aprilie din anul 753 î.Hr., dupa monumentala lucrare "Istoria romana" a lui Titus-Livius (data, în general, retinuta de istoricii moderni). "Istoria romană" a lui Titus Livius poartă titlul "Ab urbe condita libri" (AUC). "Istoria Romei de la înfiinţarea sa" (în latină, Ab Urbe condita Libri, literalmente "Cărţile de la fondarea Romei") este o lucrare a istoricului latin, Titus Livius, pe care acesta a început să o scrie în jurul anului 27 î.Hr. Din aceasta lucrare imensa, care acoperă, in 142 de cărţi, istoria romană de la originile sale si pana la moartea lui Drusus, în anul 9 î.Hr., s-a pastrat doar un sfert pana in prezent. Pentru a transcrie un an calendaristic standard (calendarul gregorian), în anul calendarului roman, este suficient să se adauge numărul 753, de exemplu: - anul 1 al Erei creştine, de asemenea, cunoscut sub numele de Anno Domini, sau Era Întruparii, este 753 + 1 = 754 ab Urbe condita; - pentru anul calendaristic 2012 standard: 2012 + 753 = 2765. Deci, pentru romani, anul 2012 corespunde "anului 2765 (sau MMDCCLXV), de la fondarea Romei" © CCCAcarul Păun nu este numele vreunui erou de roman, snoavă sau baladă. Acarul Păun a existat într-adevăr şi ar fi rămas desigur necunoscut, anonim, dacă o gravă ciocnire de trenuri întâmplată acum patru decenii, în staţia Vintileanca (astăzi Săhăteni), de pe linia Ploieşti-Buzău, nu i-ar fi adus o tristă celebritate. Ancheta asupra catastrofei de cale ferată – aşa cum se făceau cercetările în acea vreme – scoţând basma curată pe adevăraţii culpabili, oameni cu trecere, a găsit ca singur vinovat al nenorocirii pe... acarul din staţie, anume Ion Păun!
De atunci – datorită scriitorilor şi presei – expresia „acarul Păun” indică persoana asupra căreia se aruncă greşelile altora, sau, cum îl caracterizau ziarele: „ţapul ispăşitor al isprăvilor celor mari şi tari, subiect de revistă bulevardieră, de distracţie în parlament".
Adhuc sub iudice lis est (Adhuc sub judice lis est) - lat. „Procesul (cazul) este încă la juraţi”, juraţii incă discută şi disputa/litigiul nu s-a încheiat, nu s-a clarificat. (Horatiu, Arta poetică) Acesta este un emistih al lui Horaţiu, din Ars poetica (versul 78). Poetul, cercetând obârşia elegiei, consideră că problema nu e încă lămurită, continuând să mai existe controverse privind originea acestui gen de versuri. "Grammatici certant, et adhuc sub iudice lis est" inseamna, literalmente, "gramaticienii discuta, si disputa nu s-a incheiat inca"; in această expresie, Horaţiu face aluzie la disputele interminabile dintre gramaticieni (specialisti in gramatica, lingvisti), aflate mereu pe ordinea de zi a invatatilor, şi care, de multe ori, se dovedesc a fi chestiuni minore. Expresia s-a extins şi a ajuns să indice orice problemă care n-a fost definitiv soluţionată; un acord care nu s-a încheiat, sau un proces care se judecă în continuare si in care nu trebuie intervenit din exterior. Limba germană şi-a construit o expresie proprie: Darüber sind die Gelehrten noch nicht einig (În această privinţă învăţaţii nu s-au înţeles încă). © CCCAb ovo usque ad mala - lat. „De la ou până la mere” (Horaţiu, Satire I, 3, 6) Expresia înseamnă: fără întrerupere, de la începutul şi până la sfarşitul prânzului, care la romani începea cu ouă şi se termina cu fructe. Astăzi poate fi utilizată cu înţelesul realizării unui lucru de la început şi până la sfârşit. Stiind ca la romani prânzul începea cu ouă şi se termina cu mere, expresia fiind folosită în antichitate de romani cu referire la prânzurile lor, formula horaţiană înseamnă: de la început până la sfârşit, de la un capăt la altul, sau de la A la Z. Vezi şi expresia: De la alfa la omega.Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.