Lumea judeca produsele spiritului la fel ca lucrarile mecanice: cand cineva cumpara un inel, el spune:,,Acesta-i prea mic, celalalt, prea mare”, pana ce gaseste unul pentru degetul sau; dar nici un inel nu ramane nevandut, pentru ca cel care nu e potrivit pentru mine, îi vine foarte bine altuia.
Nimeni dintre aceia pe care bogatia si onorurile îi asaza pe o treapta mai inalta, nu e mare. Atunci de ce pare mare? Pentru ca il masori impreuna cu piedestalul sau. Aceasta-i eroarea de care suferim, aceasta ne insala, ca nu apreciem pe nimeni dupa ceea ce este, ci îi adaugam cele ce-l impodobesc.
Indeparteaza aprecierea oamenilor; ea e vesnic sovaitoare si se imparte in doua parti contrare.
Cand vei voi sa apreciezi pe cineva la justa lui valoare si sa stii ce fel este, priveste-l gol: sa lepede averea, sa lepede onorurile si celelalte minciuni ale soartei, sa dezbrace pana si corpul; priveste-i sufletul, ce fel e si cat e de mare; daca-i mare prin altceva sau prin el insusi.
Pe masura ce imbatranesc, acord mai putina atentie fata de ce spun oamenii. Ma uit doar la ce fac.
Obiectivitatea aprecierii este direct proportionala cu distanta fata de obiectul apreciat. Cu cat te afli mai departe de obiect, cu atat esti mai aproape de adevar.
Orice om cauta ca semenul sau sa-l aprecieze in aceeasi masura in care se apreciaza el insusi.
Pentru noi, oamenii, valoarea unui lucru creste in raport direct cu dificultatea de a-l dobandi.
Faptele tuturor oamenilor, pentru care nu exista alt criteriu de judecata, trebuie privite numai din punct de vedere al rezultatelor.
Aceia care se consacra in prea mare masura lucrurilor marunte, devin neputinciosi fata de cele insemnate.