Moartea, ca si viata, isi are tainele ei de dureri si de voluptate: totul e sa le cunosti.
Toata lumea se plange ca viata este scurta si ca timpul fuge repede, iar cei mai multi dintre oameni nu stiu ce sa faca cu timpul, nici cu viata.
Numai omul bun, omul rational, omul util celorlalti poate spune cu adevarat: am trait. Nu inseamna a trai, ci a vegeta, daca nu contribui la fericirea semenilor.
Toti traim in aceeasi lume. Binele si raul, pacatul si nevinovatia merg mana in mana pe acest pamant. A inchide ochii ca sa nu vezi jumatate din viata, si ca sa traiesti fara griji, e ca si cum ti-ai scoate singur ochii, crezand ca vei merge fara primejdie prin locuri pline de gropi si rape.
Ce fiinte ciudate mai sunt si oamenii! Ce ciudata e viata lor! Ce tragica le este soarta! Se iubesc intre ei si de multe ori nu se cade sa spuna ca se iubesc, iar cand se intampla sa poata spune, rareori se inteleg unii pe altii. Sunt muritori, numai putina vreme le e dat sa caute fericirea, trebuie sa o prinda repede, s-o stranga cu graba la piept, pana nu le scapa din maini. Si de aceea li-s cantecele de dragoste asa de gingase si de adanci, pline de o dulce sfiala, sau deznadajduit de vesele, cu un amestec straniu de bucurie si durere. Gandul mortii isi arunca umbra melancolica peste clipele lor cele mai fericite si ii mangaie in nenorocire. Pot sa planga. Cata poezie intr-o lacrima omeneasca!
Ceea ce ne poate intrista este faptul ca forma cea mai bogata, viata cea mai frumoasa au in istorie un apus al lor, ca aici ratacim intre ruinele a ce a fost excelent – insa din moarte invie o vointa noua.
Omul… care poate zice, “prieteni, nu mi-am pierdut vremea” si care consacra toate momentele sale lucrarilor utile, a gasit arta de a multiplica timpul.